Treceți la conținutul principal

A doua iarna a vrajbei noastre


Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie.
Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista.
"E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai asculte. Pentru ca daca nu e o fetita, e un tanar, sau o mama, sau un bunic sau doar un om care are nevoie de o operatie sau un tratatament. Si in timp ce unii elevi stingheri, altii benevoli strang cate un ban din biletul de tramvai/autobuz/pachet de mancare/cafea/tigari primit zilnic de acasa, de la o familie cu stare sau una care se chinuie sa ii trimita “sa faca carte, ca sa ajung si ei Cineva”, acelasi gand omenesc, dar razvratit incepe sa ma chinuie din nou.

SUA oricum ajunsese mare putere. Si Japonia putea fi inteleasa urmarind filmul "Ultimul Samurai” (printre putinele roluri bune ale lui Tom Cruise). Asa ca adresez o intrebare delicata: cum putem face bine pentru cineva? Moment de captare a atentiei. Elevii se trezesc deodata si primesc raspunsuri diferite din toate colturile. Toate se invart in jurul donarii. Foarte putine in jurul voluntariatului.
Si rasucesc cuvantul in rana convesatiei: “Dar nu-i asa ca e mai simplu sa dam bani, decat sa facem ceva concret?” Nu era un repros, ci doar o schimbare de perspectiva. De cate ori majoritatea dintre noi prefera banii, ca o incercare de puncta bunatatea, in detrimentul unui act al implicarii, care ne ia timp si resurse? Si prin asta, ne dezumanizam incet, caci pierdem contactul direct cu “facerea de bine”...
Cred ca rolul nostru de profesori, dar cred ca si de parinti, ar trebui sa fie sa ii facem pe tinerii acestia sa isi puna probleme, nu sa le furnizam raspunsuri. Viata nu e unidirectionala. Nu are o singura perspectiva. Si nu, nu mi-am propus atunci sa fac filosofia caritatii, daca asta ar crede cineva ratacit pe aceste randuri scrise in eter.

Pur si simplu povestea mi-a revenit in minte dupa ce am regasit pe Facebook un articol, nu foarte vechi, in care un medic roman se confesa: “Am în față dosarele medicale a patru copii și trebuie să aleg unul din patru, după buget, condamnându-i pe ceilalți trei la moarte. Asta pentru că ni se spune că n-avem 5000 de euro ca să-i salvăm, fiecăruia, viața fragedă. Nu pot să cred asta! Cum să n-avem noi, România, care strângem la Casa Națională peste 4 miliarde de euro, 5000 de euro pentru viața unui copil?” (• https://republica.ro/am-in-fata-dosarele-medicale-a-patru-copii-si-trebuie-sa-aleg-unul-din-patru-dupa-buget-condamnandu-i)

Intrebare: DE CE e nevoie ca astfel de oameni voluntari in ONG-uri sa treaca prin calvarul strangerii de fonduri pentru mii de cazuri din Romania, cand toti platim sume insemnate care se strang intr-un buget urias, si totusi nu sunt bani pentru a salva viata unui semen de-al nostru? DE CE sa fiu nevoit sa cer bani putini de la sandwich-ul sau tigarile unui tanar de liceu, cand tatal/profesorul/vecinul lui da lunar din salariu taxe pentru Sanatate? DE CE dupa 4 ani Statul nu e in stare sa faca o cale ferata de 2 km de la Bucuresti la Aeroportul Otopeni? DE CE se dau bani Bisericii pentru constructia unei cladiri imense, cand se pot salva vietile unor copii? DE CE nu exista inca un spital de arsi in Romania dupa 2 ani de la tragedia de la Colectiv? DE CE mor inca oameni din cauza lipsei unui transplant facut la noi in tara? DE CE mor inca bebelusi in maternitati din cauza igienei precare?

DE CE STATUL ROMAN NU ISI FACE DATORIA FATA DE CETATENI PENTRU TAXELE PE CARE LE INCASEAZA? CUM SE NUMESTE UN STAT CARE NU ISI ONOREAZA OBLIGATIILE?

E bine sa reinvatam sa gandim cu proprile nostre minti, ca devine din ce in ce mai greu de inghitit scuze cretinoide de tipul “stat paralel” si "sorosisti". Face greata. Si nici nu tin loc de medicamente, mancare, caldura si… de a irosi vieti de copii/adulti/batrani.

#coruptiaucide

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…