Am fost la teatru in seara asta sau "Teoria formelor fără fond" urbane
Și nu știu exact cum, dar parcă am nimerit într-un club de sexagenare cu stagiul făcut la CFS Iași. Piesa? Ok. O comedie de moravuri soft, cu glume multe și bine dozate, majoritatea bazate pe umor de limbaj, cu evidente conotații sexuale. Dar nu sunt critic de artă. Și sincer? Mi-a plăcut. Mult mai mult decât să pierd vremea pe Netflix uitându-mă la o comedie “cool” cu adolescenți care se duelează în școli private… la poker. (Nu înțeleg cum, nici în filme, nu scapi de propaganda agresivă a caselor de pariuri – jur că tot serialul părea o lungă și anostă reclamă la Betano.)
Dar divaghez.
În general, când mergi la teatru și te așezi tacticos pe scaun, începi să scanezi mental și vizual sala: ce lume bună mai bifează prezența culturală mondenă? Profesori universitari, doamne în etate cu aer respectabil, studente cu ochelari și pretenții sofisticate, ceva VIP-uri locale… Și, dintr-o dată, te simți nu doar cuprins de magia teatrului, ci și de importanța lui în ecologia culturală a orașului. E un je ne sais quoi al artei. Poate vine de la clădirea-simbol în care te afli, o mică bijuterie arhitecturală. Poate de la ținutele elegante, de la biletele scumpe – dar nu chiar scumpe cât să alunge prostul gust. Ești, așa, ca într-un Nish and Nuba al culturii. Exclusivist. Te simți brusc extras din notițele lui Maiorescu despre ce ar trebui să fie cultura: elitistă, dar cu o tușă educativă pentru mase.
Știu, sunt ironic și suav, dar așa am simțit mereu de când am pășit prima dată, undeva în liceu, pe treptele Teatrului Național.
Doar că în seara asta… n-a fost deloc așa.
E drept, am fost la Casa Studenților. O relicvă arhitecturală comunistoidă. Știu, nu e Naționalul, dar – teoretic – teatru e teatru, nu?
Ei bine… nu chiar.
E greu să te lași prins în mrejele scenei când madama de lângă tine, cu un telefon chinezesc aproape artizanal și cu o estetică suveranistă pe bune (nu glumesc, telefonul vibra și urla constant cu mesaje de genul “Știai că bicarbonatul de sodiu te slăbește? Dă click aici!”), îți invadează spațiul senzorial cu alarme, notificări și triluri electronice. “Închide, draga, telefonul,” îi șoptește printre dinti, dumnezeiește, soțul. Iar ea, cu un calm de Bularga, îi răspunde: “Lasă să sune, o să vadă că nu-i răspund!”
În față, două rânduri mai încolo, o familie extinsă – 50+, spre chiar 70+, ocupă două rânduri întregi. Probabil bilete de grup, promoție de vârstă. Se hahaiesc. Mult. Și tare. Bine, piesa era comică, nu neg. Dar râsul devenise concert: hohote orchestrate, urlete sincopate, mugete stereo. Iar mamaia supremă s-a hotărât, în mod spontan și total inadecvat, să recite replicile personajelor în avans. Pe bune! Cu voce tare, într-o formă sonoră ce putea concura cu orice sistem de sunet profesionist. Actorii? Undeva pe fundal. Sala? Public captiv. O doamnă i-a șoptit discret să se tempereze – dar degeaba. Matusalema trăia piesa pentru toți.
Știu cum sună. Elitist. Prețios.
Dar cred că, pentru a te bucura cu adevărat de teatru, ai nevoie de un minim de educație artistică. Poți să vii îmbrăcat elegant, să fi plătit un bilet și să ții telefonul pe silențios, dar dacă tot ce înțelegi este umor de autobaza si te exteriorizezi la un spectacol ca un ultras aterizat pe un tăpșan cultural, atunci toată iluzia se rupe. Când, la final, aplauzi frenetic doar personajul care juca bețivul cu limbaj de cartier, ignorând subtilitățile celorlalți actori, e ca și cum reduci teatrul la o glumă de bodegă. Și e păcat.
P.S.
Nu știu câți își mai amintesc ce era CFS-ul în Iași…
P.S.2
Titu Maiorescu rămâne un fin observator al realităților românești. Formele fără fond se reîncarnează ciclic.
P.S.3
Vreau înapoi la teatrul meu…
