Treceți la conținutul principal

REZOLUTII


Stiu ca Steve Jobs era mania unei domnisoare pline de visuri și, cel puțin pentru ea, discursul acesta nu e ceva nou. Nici pentru alții.
Știu si ca nu sunt Steve Jobs, iar pentru unii dintre fostii mei elevi nu mai sunt decat un nume. Toti s-au zburătăcit care încotro, pe la o facultate, alții pe unde credeau ca le e mai bine…
Știu ca unora dintre ei le este greu, alții sunt dezamăgiți, unii speriați, alții debusolați, ceilalții fericiți sau doar multumiți de deciziile luate. Peste unii au trecut deja ani si experiente: iubiri implinite sau ratate, un serviciu mai bine platit sau doar cat sa supravetuiesti. Altii au trait visul american sau au ajuns in India sau Africa. Pe unii, pasii ii poarta prin Europa. Altii au deja copii, altii ii asteapta. Altii inca asteapta… visul.
Dar tocmai pentru ca nu sunt Steve Jobs și ca povestea vieții mele nu are atâta greutate ca a unuia precum creatorul Apple, voi indrazni sa atasez cuvintele din celebrul discurs de la Stanford din 2005, la început de an nou, atunci când tinerii sunt mult mai dispuși sa se încumeta sa isi atinga visurile.
Și poate unii dintre ei vor reuși!



PS

Ma intalnesc adesea cu fostii mei elevi la o cafea de vorba. Cu unii mai des, cu altii foarte rar. Nu e un exercitiu de imagine si nici de vanitate. Am promis cuiva drag ca voi scrie despre acest lucru candva… dar, pentru moment, sa spunem ca da, vine dintr-o pornire egoista. Am vazut recent o imagine pe internet, destul de cunoscuta, cu un profesor sub forma unei lumanari care toarna ceara in mintile elevilor, ca niste cesti. Chiar daca pare a fi un cliseu ieftin sau doar o imagine prozaica. Si, pentru cateva ore, invaluite de omniprezenta cafea din viata mea, ma regasesc printre povestile lor.  Precum un vampir energetic, ma incarc cu ganduri, glume, experiente, iubiri, reusite de cariera. Ma incarc cu mine risipit in zeci de destine unice…

#despreinceputuri; #fericirimarunte

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…