Treceți la conținutul principal

Nu am mai scris de un an


Nu am mai scris de un an. E o propoziție ca o sentință. Nici acum nu pot sa spun cu sinceritate ca eu chiar scriu. Da, ca sa fiu întortochiat în cuvinte, ca V, personajul din V de la Vendetta, eu desfășor actul scrierii, dar nu ma destăinui în cuvinte. E mai degrabă ceva mecanic; e ca o sforțare. E ca atunci când asteptarea nu mai are sens și te strângi în tine și cauți cu disperare sa faci altceva. Orice. Dar sa nu mai aștepți...
Nu am crezut niciodată ca va veni acel moment când verbul a scrie va deveni un trecut. Eu, omul care trăiesc în viitor și clocotesc de idei, cuvinte, povesti. Chiar si o scrisoare mi se pare o lupta epuizanta - suna bine, dar realitatea este ca cine mai scrie azi scrisori? nici chiar mailuri... funcționăm pe fast forward și Messenger, WhatsApp si iMessages sunt cele care ne sufoca creativitatea. Insa trebuie sa recunosc ca pe undeva uzura, nu a timpului, ci a cotidianului, ma ajunge din urma. E ciudat sentimentul. Simt ca am încremenit în 2013. O vârsta frumoasa, dar sa fim realiști, când vârsta a contat în literatura? Sau... era sa spun în dragoste, dar îmi vine în minte povestea lui Irinel Columbeanu. Si mai era o baba de vreo 70 de ani, Israela... Ce imagini de coșmar... Dar deviez...
Nu ca nu as fi apucat de multe ori laptopul sa scriu. Sau poate ca am renunțat la vechiul meu HP?... Sa imi fi stat inspirația in el? Sa fi fost un soi de amuleta magica? E adevarat ca am scris enorm la el, o teza de doctorat, o mana de articole, si numeroase rapoarte... dar sa fim serioși, muza istoriei, Clio, nu ma mai atrage de mult. De când am divorțat de gândul de a mai face o cariera in cercetare... Prefer altceva... dar Calliope si Euterpe, nu mi s-au părut niciodată atractive. Ei, poate Calliope... Erato, hmmm...cam greu sa ii spui nu... Despre Melpomene, TerpsichoreThalia nici nu vreau sa ma gândesc. Nu sunt genul meu. Iar Urania... cum a putut cineva sa pună numele acesta?! Se pare ca zeii erau in criza de inspirație... cam ca mine acum.
A mai rămas Polyhymnia. Dupa ea tânjesc. Si o aștept in jurul meu, desi in fiecare zi sunt cu doar 2 grade mai bătrân ca ea... dar adevarul este ca acest împrejur e din ce ce mai sărăcăcios pe zi ce trece. Poate ca sunt eu prea selectiv... dar e greu sa mai găsești o fărâma de talent in preajma...

Nu am mai scris de un an.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

Ziua 1 Duminica  Sosirea am ajuns la locul de intalnire cu 15 minute inainte. Ploua intens, dar am reusit sa ma adapostesc pe terasa pentru fumat din fata hotelului boem, dar mic, inghesuit si intunecat. In interior, multi oameni zambitori, unii angajati in discutii. Recunosc franturi de flamanda, germana, maghiara si greaca. Sporadic, printre zambete politicoase, se strecoara si engleza. Am senzatia unui Babel nedesavarsit, dar totodata a unei curiozitati evidente, deoarece nimeni nu pare a sti pe nimeni, si toata lumea nu stie cum arata trainerii.ajunsi la locul de desfasurare a primului curs, trebuie sa admit ca trainerul, Wim, mi-a cucerit instant increderea prin dezinvoltura si o engleza cursiva si accesibila. Prezentarile individuale au fost pe informatii de baza privind istoria tarilor noastre. Mi s-a confirmat inca o data, cu amuzament, cum ungurii sunt nostalgigi dupa o realitate istorica mistificata dupa 100 de ani de la Trianon. Insa nimeni nu stia nimic de Romania. Doar ca e…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…