Am citit in presa de azi două perspective ceva mai aparte asupra evenimentelor din după-amiaza de ieri din Paris. Una destul de avizată, care atrăgea atentia asupra faptului că ceea ce făcea revista Charlie Hebdo nu era tocmai jurnalism, și că insistența asupra unor subiecte sensibile pentru musulmani pot fi considerate provocatoare. Uneori e nevoie de auto-limite in libertatea de exprimare.
Cea de a doua, mai plastică in exprimare insistă pe ideea că ziariștii francezi uciși nu trebuie transformați in nici un caz in martiri ai presei libere. In cel mai bun caz si-au căutat singur sfârșitul fiind un fel de extremiști anti islamici prin acele caricaturi.
Cea de a doua, mai plastică in exprimare insistă pe ideea că ziariștii francezi uciși nu trebuie transformați in nici un caz in martiri ai presei libere. In cel mai bun caz si-au căutat singur sfârșitul fiind un fel de extremiști anti islamici prin acele caricaturi.
Surprinzător, nu m-am gândit și la aceste unghiuri de a vedea tragedia pariziană de ieri. Si pe undeva sunt tentat sa subscriu la ambele, chiar dacă nu cu toată inima.
Să mă explic: asistăm in ultimii cred 10-15 ani la un declin evident al jurnalismului de calitate sub asediul mediei online, dar mai ales TV. In societatea capitalistă in care trăim Zeul suprem la care ne închinăm constant este Profitul. Si de aceea, in goana după tiraje, audiență si mai ales trafic de internet, ce generează atragerea de publicitate și inerent banii, se uită ceea ce numim generic Deontologie a presei. Sunt conștient că termenul nu e tocmai bine văzut la noi, unul din motive fiind constantele ironii ale lui Mircea Badea, la care admit că subscriu adesea pentru ca sunt pertinente. Dar nu înseamnă că nu există sau că nu ar trebui să nu guverneze asupra actului jurnalistic.
Revenind la problemă, e clar ca limitele senzaționalului sunt adesea depășite pentru a capta atenția. Poate că o caricatură provocatoare nu e jurnalism. Dar e o opinie căreia ii poți răspunde cu aceleași arme. Sau prin a o ignora. Cred uneori ca a doua cale e mult mai eficientă pentru ca omoară potențiala faimă de moment a senzaționalului urmărit cu orice preț. Nu însă cu gloanțe!
La știri am auzit ca unul din desenatori, mai in vârstă, era convins că nu trebuie să se supună legii islamice, ci legislației statului francez. O opinie solida, de necombătut, chiar dacă după ea se poate ascunde justificarea facilă a unei exagerate libertăți de exprimare. Cred că totuși aici e cheia problemei pe care o analizam ieri. Lacunele regulilor statului francez. Dacă tot vrei sa fii "politically correct" până la capăt, așa cum a fost creată o legislație față de antisemitism, asa trebuia să se adopte si una față de anti-islamism. Dar de ce sa nu mergem mai departe cu logica "anti-" de tip corectitudine politică si să se ceară si o legislație contra anti-creștinismului!!!!! Si întreg discursul public se va umple de subiecte "sensibile", in loc ca, de exemplu, să găsești o cale de a limita abordările extremiste de orice fel pe orice subiecte!!!
Să mă explic: asistăm in ultimii cred 10-15 ani la un declin evident al jurnalismului de calitate sub asediul mediei online, dar mai ales TV. In societatea capitalistă in care trăim Zeul suprem la care ne închinăm constant este Profitul. Si de aceea, in goana după tiraje, audiență si mai ales trafic de internet, ce generează atragerea de publicitate și inerent banii, se uită ceea ce numim generic Deontologie a presei. Sunt conștient că termenul nu e tocmai bine văzut la noi, unul din motive fiind constantele ironii ale lui Mircea Badea, la care admit că subscriu adesea pentru ca sunt pertinente. Dar nu înseamnă că nu există sau că nu ar trebui să nu guverneze asupra actului jurnalistic.
Revenind la problemă, e clar ca limitele senzaționalului sunt adesea depășite pentru a capta atenția. Poate că o caricatură provocatoare nu e jurnalism. Dar e o opinie căreia ii poți răspunde cu aceleași arme. Sau prin a o ignora. Cred uneori ca a doua cale e mult mai eficientă pentru ca omoară potențiala faimă de moment a senzaționalului urmărit cu orice preț. Nu însă cu gloanțe!
La știri am auzit ca unul din desenatori, mai in vârstă, era convins că nu trebuie să se supună legii islamice, ci legislației statului francez. O opinie solida, de necombătut, chiar dacă după ea se poate ascunde justificarea facilă a unei exagerate libertăți de exprimare. Cred că totuși aici e cheia problemei pe care o analizam ieri. Lacunele regulilor statului francez. Dacă tot vrei sa fii "politically correct" până la capăt, așa cum a fost creată o legislație față de antisemitism, asa trebuia să se adopte si una față de anti-islamism. Dar de ce sa nu mergem mai departe cu logica "anti-" de tip corectitudine politică si să se ceară si o legislație contra anti-creștinismului!!!!! Si întreg discursul public se va umple de subiecte "sensibile", in loc ca, de exemplu, să găsești o cale de a limita abordările extremiste de orice fel pe orice subiecte!!!
In privința celei de a doua perspective, e bine sa te ferești de a martiriza sub imperiul evenimentelor pe unii, pentru ca riști să ai surprize mai târziu, și să trezești reacții in lanț de violențe gratuite. La fel de evident este pentru toată lumea că, dacă te prezinți la un meci sportiv in galeria Dinamo purtând un tricou cu "Steaua va dă multă .... sănătate !" reacția firească este sa fii linșat de ultrasi!!
Dar cred că se pierde ceva din vedere! Nici unul dintre cei care au stârnit revoluții in gândire sau cu arma in mână nu a fost vreun sfânt sau vreun băiat liniștit la școala de duminică! Pamfletari si gânditori ca Voltaire, Diderot sau Montesquieu ca Daniel Defoe sau Jonathan Swift, ca Patrick Henry sau John Adams nu au respectat canoanele si rigorile epocii. Nu ca as vrea sa compar indirect pe cei câțiva caricaturiști francezi de duzină cu spiritele iluministe. Dar nu plafonarea, ci îndrăzneala a șlefuit modernitatea occidentală. Spiritul critic si arogant, insolenta au răsturnat regi si dogme bisericești închistate!!!! Sunt ideile după care ne-am șlefuit societatea europeană si nu cred ca trebuie să abjuram de la ele vreodată...
Pedeapsa pentru orice exagerare trebuie să rămână una a legii: umilința amenzii, a scuzelor datorate, a despăgubirilor sau a privării de libertate! Nu o decizie tribala a unui imam țăcănit, care a decis că vorba trebuie pedepsită prin gloanțe! Precum cazul de notorietate al lui Salman Rushdie.
PS
Românii nu au fost chiar toleranți in istorie, dacă ne uităm la episodul persecuției evreilor. Sau atitudinea față de țiganii robi. Aveam insa in minte perioada Evului Mediu, când teritoriul Țărilor Române a fost destul de primitor cu acele comunități religioase, precum armenii, grecii sau husiții, evreii si numeroși protestanți fugiți din Transilvania ori Polonia. Sa nu uităm ca la Iași, cea mai veche biserică, care atestă vechimea localității, este cea Armeana.
Antisemitism-ul românesc nu s-a deosebit prea mult de cel general est-european. Nu as vrea sa intru intr-o zonă in care nu cunosc prea multe detalii, dar până la momentul celui de al doilea război mondial, nu imi amintesc sa fi avut loc pogromuri la noi, precum la ruși sau in spațiul german vecin. Mai degrabă, persecuția, dacă a existat, a fost la nivel de atitudine generală (peste tot li se reproșa ca l-au ucis pe Isus si erau invidiați pentru starea economică ceva mai bună, unde era cazul).
Grozăviile ce s-au intamplat la noi au fost pe fondul legionarismului si a alianței cu Germania nazistă din timpul dictaturii antonesciene.
Cazul țiganilor e mai puțin complicat. Nu e vorba de persecuție religioasă. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea erau considerați robi si tratamentul nu era unul plăcut. Atitudinea de izolare nu a dispărut nici azi, dar la fel e vorba de un fenomen larg european.
Deci nu am fost prea toleranți nici noi, de-a lungul istoriei, si nici nu ne-am confruntat cu valuri mari de refugiați/emigranți, precum Anglia, Spania, Italia, Germania și Franța in ultimii 50 de ani. Cu toate acestea, sentimentul personal este ca nu m-am născut si lovit până acum cu evenimente, care sa imi trezească senzația ca as fi intr-o țară atat de intoleranta. Nici măcar episodul din campania electorală cu reproșul ca Iohannis nu ar fi ortodox nu mi se pare decât o manevră politică disperată de moment la care nu a subscris decât o parte a populației relativ îndoctrinata si cu un nivel de educație discutabil!
Antisemitism-ul românesc nu s-a deosebit prea mult de cel general est-european. Nu as vrea sa intru intr-o zonă in care nu cunosc prea multe detalii, dar până la momentul celui de al doilea război mondial, nu imi amintesc sa fi avut loc pogromuri la noi, precum la ruși sau in spațiul german vecin. Mai degrabă, persecuția, dacă a existat, a fost la nivel de atitudine generală (peste tot li se reproșa ca l-au ucis pe Isus si erau invidiați pentru starea economică ceva mai bună, unde era cazul).
Grozăviile ce s-au intamplat la noi au fost pe fondul legionarismului si a alianței cu Germania nazistă din timpul dictaturii antonesciene.
Cazul țiganilor e mai puțin complicat. Nu e vorba de persecuție religioasă. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea erau considerați robi si tratamentul nu era unul plăcut. Atitudinea de izolare nu a dispărut nici azi, dar la fel e vorba de un fenomen larg european.
Deci nu am fost prea toleranți nici noi, de-a lungul istoriei, si nici nu ne-am confruntat cu valuri mari de refugiați/emigranți, precum Anglia, Spania, Italia, Germania și Franța in ultimii 50 de ani. Cu toate acestea, sentimentul personal este ca nu m-am născut si lovit până acum cu evenimente, care sa imi trezească senzația ca as fi intr-o țară atat de intoleranta. Nici măcar episodul din campania electorală cu reproșul ca Iohannis nu ar fi ortodox nu mi se pare decât o manevră politică disperată de moment la care nu a subscris decât o parte a populației relativ îndoctrinata si cu un nivel de educație discutabil!
Comentarii
Trimiteți un comentariu