Cavalerismul...

E duminica seara. E tarziu si surfez plictisit pe Facebook, dupa un film foarte bun cu James Bond, Casino Royale, vazut poate a patra oara. A mai trecut o saptamana epuizanta de lucru. Mai e una si vine vacanta. De mult nu am mai astepat sarbatorile de iarna cu asa bucurie in suflet. Stiu ca suna siropos si fals, ca o telenovela cu LaLa Band (nu ca as fi vazut vreun minut din show-ul deja perimat de la ProTv, dar e greu sa nu te fi siderat promo-urile agresive), din partea unuia ca mine, dar e adevarul gol-golut.
Si dau peste un articol minunat de banal despre cavalerismul secolelor trecute care a murit in tanara generatie. Pare un alt material de duzina despre cum cei tineri nu mai stiu valorile de odinioara.
Dar nu asta mi-a suscitat interesul subit sa scriu. E adevart ca muza nu m-a ajuta deloc in ultima vreme. S-a pitit dupa iluzia vietii burgheze poate sau doar m-a abandonat temporar.                                                                  
Cu ochii printre randuri am tresarit si sentimentul de madlene proustiene m-a invaluit nostalgic. Ce ciudati suntem noi oamenii, reactionand aparent fara sens la banalitatile cotidiene si, ca intr-o clipita sa fim aruncati in valtoarea amintirilor...
Si mi-am amintit o conversatie cu un fost elev ce imi spunea de ale inimii, cautand sfaturi la un om care, aparent le stie pe toate, dar se teme cel mai mult de a fi nevoit sa le dea altora... Printre povesti de viata si intamplari cotidiene, printre sorbitul de cafea si muzica proasta din surdina, i-am marturisit ca mie, gestul banal si evident de a oferi unei femei haina, pentru a o proteja de frig, mi-a schimbat viata.

Si apoi am alunecat in timp la ziua friguroasa de... cand muza mea tremura de frig incercand sa fie la fel de draguta ca totdeauna cu niste persoane de altfel foarte putin dispuse la amambilitati. Si firesc, i-am daruit haina, desi erau cred 8 grade afara, si un vant taios, nu din banala politete, nu pentru a epata sau pentru a impresiona o tanara de altfel frumoasa, ci pur si simplu pentru ca altfel nu m-as fi simtit eu insumi.
Si mintea mi-a alunecat mai mult in timp... undeva atat de adanc incat nu am vazut decat chipul tatalui meu...Si... am realizat... am realizat ca intr-o lume de canoane si glamour, de imagine si spoiala... uitam ca nu e nevoie uneori de reguli scrise in carti, in coduri de bune maniere, de postari pe Facebook sau pagini de internet, ca sa fim  cavaler, gentlemen, gentilom... Un fiu de taran, ratacit in Iasi, pasionat de carti de Istorie, de Marin Preda si Phil Collins, de cantatul la chitara, de folk si Phoenix, de muzica populara a Sofiei Vicoveanu, de vinul de casa si tochitura moldoveneasca mi-a daruit un fel de a fi, fara a-i spune pe nume, fara a numara reguli. Nu in sfaturi, nu in multe cuvinte... Acel om mi-a fost tata...
Si am mai realizat... ca astept Craciunul.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…