Treceți la conținutul principal

Cavalerismul...

E duminica seara. E tarziu si surfez plictisit pe Facebook, dupa un film foarte bun cu James Bond, Casino Royale, vazut poate a patra oara. A mai trecut o saptamana epuizanta de lucru. Mai e una si vine vacanta. De mult nu am mai astepat sarbatorile de iarna cu asa bucurie in suflet. Stiu ca suna siropos si fals, ca o telenovela cu LaLa Band (nu ca as fi vazut vreun minut din show-ul deja perimat de la ProTv, dar e greu sa nu te fi siderat promo-urile agresive), din partea unuia ca mine, dar e adevarul gol-golut.
Si dau peste un articol minunat de banal despre cavalerismul secolelor trecute care a murit in tanara generatie. Pare un alt material de duzina despre cum cei tineri nu mai stiu valorile de odinioara.
Dar nu asta mi-a suscitat interesul subit sa scriu. E adevart ca muza nu m-a ajuta deloc in ultima vreme. S-a pitit dupa iluzia vietii burgheze poate sau doar m-a abandonat temporar.                                                                  
Cu ochii printre randuri am tresarit si sentimentul de madlene proustiene m-a invaluit nostalgic. Ce ciudati suntem noi oamenii, reactionand aparent fara sens la banalitatile cotidiene si, ca intr-o clipita sa fim aruncati in valtoarea amintirilor...
Si mi-am amintit o conversatie cu un fost elev ce imi spunea de ale inimii, cautand sfaturi la un om care, aparent le stie pe toate, dar se teme cel mai mult de a fi nevoit sa le dea altora... Printre povesti de viata si intamplari cotidiene, printre sorbitul de cafea si muzica proasta din surdina, i-am marturisit ca mie, gestul banal si evident de a oferi unei femei haina, pentru a o proteja de frig, mi-a schimbat viata.

Si apoi am alunecat in timp la ziua friguroasa de... cand muza mea tremura de frig incercand sa fie la fel de draguta ca totdeauna cu niste persoane de altfel foarte putin dispuse la amambilitati. Si firesc, i-am daruit haina, desi erau cred 8 grade afara, si un vant taios, nu din banala politete, nu pentru a epata sau pentru a impresiona o tanara de altfel frumoasa, ci pur si simplu pentru ca altfel nu m-as fi simtit eu insumi.
Si mintea mi-a alunecat mai mult in timp... undeva atat de adanc incat nu am vazut decat chipul tatalui meu...Si... am realizat... am realizat ca intr-o lume de canoane si glamour, de imagine si spoiala... uitam ca nu e nevoie uneori de reguli scrise in carti, in coduri de bune maniere, de postari pe Facebook sau pagini de internet, ca sa fim  cavaler, gentlemen, gentilom... Un fiu de taran, ratacit in Iasi, pasionat de carti de Istorie, de Marin Preda si Phil Collins, de cantatul la chitara, de folk si Phoenix, de muzica populara a Sofiei Vicoveanu, de vinul de casa si tochitura moldoveneasca mi-a daruit un fel de a fi, fara a-i spune pe nume, fara a numara reguli. Nu in sfaturi, nu in multe cuvinte... Acel om mi-a fost tata...
Si am mai realizat... ca astept Craciunul.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…