Eu cu cine votez? partea a ?

Sunt câteva zile de când degetele mele tânjesc după atingerea tastaturii anticului HP,  produs in China comunista pentru o companie capitalista, care l-a vândut unui client dintr-o „democraţie originala”. Ştiu ca sintagma e opera unui personaj odios din istoria recenta a mioriticii noastre ţări, Nea Ilici, dar se pare că e cam greu sa i te sustragi in aceste zile de patos electoral. Dimineaţa citeam un articol pe net, nu ştiu cat de veridic, despre cum Tatuca PSD-ului ii muştruluia pe Ponta si Dragnea in seara alegerilor despre măgăriile făcute pe faţă pentru victoria obţinută cu greu. Acum, îmi imaginez că cei doi au suferit enorm…
Oricum, nu despre asta mă grăbeam să scriu. E adevărat că nu prea m-am zorit spre scris in ultima vreme, deşi subiecte am destule, călătoria la Helsinki si Talin, Barcelona, despre iubire si alte nimicuri adolescentine, update-uri despre a fi părinte sau profesor in timpurile noastre, despre… oh, dar despre cate nu am început sa scriu si m-am oprit doar după câteva rânduri, din cauza absentei atât de îndelungate a muzei. Si cum sunt doar câteva zile de când m-am întors dintr-o experienţă extrem de obositoare şi inedită, o excursie cu o grămada de adolescenţi imberbi prin Europa, spre Strassburg si inapoi, mi-am dorit enorm sa imi fi luat laptopul cu mine in serile târzii si insomniace pe care le-am petrecut pe drum.
Însă, nici bine intrat in ţară, că m-au şi invadat efluvii de informaţii din actualitatea atât de manipulată pe care o trăim. Dacă nu se discută elucubraţiile premierului sau despre chilotii nu stiu carei vedete din showbiz-ul autohton, atunci se discută despre vot.
Da. Măretul vot! Normal că am votat! Evident şi cu cine! Nu e evident?! Cu cineva care nu s-a pozat la Sfanta Parascheva in faţa unor mii de oameni sărmani, pe care ii gratulează cu pomeni electorale la 4 sau 5 ani, si pe care ii preferă in această cloacă de mizerie umană, poate si pentru pasivitatea şi ignoranţa lor. Sau poate pentru că pe aceşti sărmani, durerile lăuntrice i-au imunizat in mase compacte, dirijate subtil cu patafirul către cabinele de vot, de slujbaşi fericiţi de multele biserici ridicate in cinstea vicepremierului Dragnea, in detrimentul unor lăcaşuri de învăţătură pentru speranţa României de mâine. Am votat nu cu cineva care nu a ridicat un kilometru de autostrada in 2 ani si ceva de zile. Care a sters orice speranţă să imi pot conduce automobilul până la Bucureşti, nu in 6 ore jumătate, ci in 4, pe autostrăzi promise de atâţia ani. Care tratează oraşul in care locuiesc, al doilea din Romania, cu desconsiderare economică, alocand nici a 20 parte din cat a primit „metropola” Tg. Jiu.

Dar sa revin la problemă. In ultimele două zile, am fost asaltat până spre refuz de un bombardament mediatic, mai cu seamă pe retelele de socializare, de un soi de mobilizare civică impotriva abuzurilor guvernului actual faţă de românii din diaspora. Această avalanşă m-a adus in acel punct critic, in care singura supapă devine scrisul (căci peretele stă să cadă de la atâtea descătusări „emotionale”).
Ce mama dracului i-a apucat pe toţi!!!! Pe bune, chiar crede cineva că dacă se posteză la nesfârşit poveşti cu românii de peste hotare, frustraţi că nu au votat, se va rezolva ce? In afara asasinării psihice a unor cetăţeni model ca mine.
Subscriu la nemultumirile create. Sunt de acord ca ce a facut Guvernul este o măgărie crasă. Si trebuie sanctionată. Si trebuie ca oamenii să cunoască acest lucru. Dar pe bune, o facem din faţa calculatorului, de pe scaunul comod si cald? Sau a telefonului, de prin baruri si cafenele, la o cafea sau un pahar de bere, ori in timp ce ne facem un selfi, sau doar o simpla poză cu mâncarea? Sau printre posturile cu filozofie ieftină Tony Poptamas sau cum dracu l-o mai fi chemând?
Nu minimalizez impactul retelelor de socializare in epoca ultradigitalizată in care trăim. Amintesc adesea elevilor mei de cum s-au mobilizat tinerii in Iran, sau Turcia si cel mai recent in Hong Kong, pentru a protesta impotriva regimului. E o realitate de netăgăduit. Dar acei tineri s-au adunat in stradă. Au suferit in stradă. S-au bătut cu forţele de ordine in stradă, pentru drepturile lor.
Nu Facebook-ul ne lipseste! Ci spiritul civic de a protesta impotriva unei autorităţi care, deşi e aleasă să aibă grijă de tine, cetăţean, te tratează ca pe un asistat sau, mai rău, ca un sclav, odată ce i-ai intins votul tău.
PS
Nu am crezut niciodată in oameni providenţiali. Poate că există. Istoria pare a indica acest lucru. Dar la fel de bine Istoria poate să ne manipuleze in a gândi că există oameni care pot salva o naţiune. Nu există un astfel de Superman. Un lider bun profită de o conjunctură favorabilă, de resurse, de un popor mobilizat, de o stare de spirit. E un tot unitar care depinde in putină măsură de OM.
Dar această naţie română pare a fi blestemată de repeta la nesfârşit greşeala de îşi pune toate speranţele intr-un lider providenţial. Aşteaptă un Cuza, un Carol I, un Bratianu. Dar uită că şi aceştia au fost oameni care doar au ştiut să simtă epoca şi au avut de partea lor alţi oameni capabili, alte circumstanţe, alte resurse şi alte aşteptări.
Traian Băsescu, acest preşedinte care imi repugnă prin prestaţiile sale mitocăneşti, care imi provoacă ruşine că mă reprezintă peste hotare, nu este un exemplu atât de recent de dezamăgitor?!
Nu e trist cum așteptările noastre, ale românilor, cresc atât de mult in preajma alegerilor, de parcă cumva,  a doua zi după incheierea lor o nouă epocă ar incepe si ar sterge toate problemele noastre. E un fel pelerinaj la moaște cu credința vindecării instant, deși suntem convinși ca Dumnezeu lucrează după propriul timp, nu după urgentele noastre. Din păcate euforia aceasta nu rămâne decât un obiect de studiu pentru sociologi si poate un subiect de talk-show balcanic.
PS2
Am destui prieteni la care tin mult, şi pe care ii văd seduşi de candidaţi ce par cavaleri ai dreptăţii. Nu am crezut niciodată in mitul Macovei. Pentru mine tot un procuror comunist rămâne. Dar e amuzant cum, in cazul ei, si partial al Elenei Udrea, diferenţa dintre realitatea strazii şi Facebook-ul virtual demonstrează că un like, nu va bate nicicând autobuzele de votanti ale lui Dragnea.
Dar o mare de oameni in Piata Universităţii, da. Nu 300, nu 1000. Ci jumătate de milion. Si atunci da, guvernele se prăbuşesc.
Dar până atunci… Share-ul si Like-ul să trăiască!!!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…