Treceți la conținutul principal

Omu’ cu o misiune


"Old men make wars so young men fight"



Ii cunoașteți pe pensionari. Sunt acea categorie socială pe care o găsim adesea in parcuri, plimbând un cățel sau un nepot, după posibilități sau coeficient de apropiere față de copii. Ii regăsim la televizor, la cozile care preced îmbulzeala specifică deschiderii unui nou magazin de bricolaj...
... sau a unui mini hypermarket.


Apar la televizor blestemând cu lacrimi in ochi politicienii care le-au decis cu nonșalanță diminuarea pensiilor, dar şi a listei de medicamente compensate, pentru ca apoi să se bucure de o găleată, dacă locuiesc in mediul rural, sau de o sacoșă cu un kil de ulei şi de zahăr, pe care șade zâmbitoare, candid, imaginea acelorași politicieni.

Sunt cei care il huiduiesc pe Băsescu că le-a încălcat drepturile, pentru ca apoi, la piață sau in stradă, să il compătimească pentru că “uite maică cum au vrut aia a lu’ Voiculescu să il dea jos”. Ei sunt bunicii sau părinţii noştri… şi suntem noi, peste câţiva ani… dacă ii mai apucăm după noua vârstă legală de pensionare de 65 ani… (oare cum o fi să mai muncesc la 65 de ani?… dar la asta voi medita cu altă ocazie).

Există o categorie de oameni cu o viaţă măruntă. Da… ştiu… majoritatea dintre noi o duc… trecând neobservaţi prin Istorie. Dar eu mă refer la acei oameni mărunţi, care intreaga lor viaţă nu au avut curajul să intreprindă nimic pe cont propriu, care nu lasă in urma lor nimic… poate doar aerul respirat. Acei oameni care îşi descarcă frustrările comentând lungimea rochiei unei colege, oboseala de pe chipul unui prieten, cantitatea de cafea ingurgitată de şef sau volumul norilor de fum ai unui comesean la o terasă.


 Acei oameni care nu găsesc satisfacţie decât in a ataca tot ce nu pot intelege sau acele lucruri la care nu vor avea niciodată acces: o limbă străină, un corp frumos, un IQ mai mare, o maşină mai performantă, o carte sau un telefon mobil… Ii cunoaşteţi cu siguranţă pentru că au o mare calitate… sunt peste tot şi sunt atraşi ca … moliile de lumină atunci când in preajmă se găseşte cineva cu o viaţă proprie.

Dar ce faci când incrucişezi un pensionar cu un om cu o viaţă măruntă?! Aţi ghicit… sau nu… Irelevant. Titlul articolului este destul de edificator. DA! Creezi un om cu o misiune!

Dar ce te faci când, abia sosit de la orele, in care te straduieşti să rezişti asaltului de interes manifestat de generaţia Z pentru a obţine o notă de trecere, te impiedici de un asemenea om cu o misiune in chiar locul in care te astepţi mai puţin. In Cancelaria profesorilor. “Domnul“cu pricina, ca să il gratulez cu un apelativ nobil şi politicos, fusese invitat azi, de către Direcţiune, pentru a ne transmite personal o rugăminte. Şi aspectul jovial, cald, de bunic, părea să te inmoaie şi să te facă să ii acorzi atenţia binemeritată, deşi in minte te lupţi cu propriile probleme de peste zi, cu planificarea mentală a lecţiei, cu discuţiile colegilor. Omul ne ruga să acceptăm să invoim câţiva elevi pentru a depune o coroană de flori la un monument al eroilor din zonă, dinspre cimitirul Sf. Vasile. Il cunosc pentru că in anii trecuţi am făcut curăţenie acolo cu 2 clase de elevi, tot cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor.



Şi cum să refuzi un asemenea gest de la un om în vârstă, aţi spune?! Nu poţi. Ba iaca poţi!! Poţi, atunci când pentru a face o simplă plimbare in parc sau in oraş cu elevii trebuie să completezi zeci de fişe şi instructaje de protecţie a elevilor, de parcă am trăi in Somalia sau Israel, unde zilnic explodează bombe! Când trebuie să răspunzi pentru fiecare elev in parte, de parcă ar fi de porţelan, cu propriul serviciu. Când ministerul te hăituieşte pentru sumele adunate de la copii să ii duci la un muzeu, un film sau teatru, dar nu iţi alocă bani pentru decontul navetei. Când primeşti zilnic informări şi note comunicative despre cum trebuie să faci, să păzeşi, să organizezi. Si apoi eşti tras la răspundere că nu ai alocat destul timp predării, că există neconcordanţe intre notele elevilor şi … şi nebunia asta care se cheamă invăţământul românesc pare să nu se mai incheie!

Şi atunci este firesc ca, pe lângă zecile de sarcini zilnice, să uiţi de propria persoană, de familie şi de problemele tale. Nu ştiaţi că cei mai ignoraţi copii sunt cei ai profesorilor? Toată ziua te ocupi să educi odraslele altora, şi când ajungi acasă, incărcat de zeci de teste, pe care urmează să le corectezi, pentru ca unii să reuşească să ia Bacalaureatul cu o medie rezonabilă, realizezi că puterile te părăsesc, când năvălesc problemele propriilor moştenitori. Şi atunci, realizezi că a insoţi un bătrân, cu un cârd de copii după tine, de care să răspunzi, dar să ai grijă să iţi recuperezi şi orele, şi să nu uităm de incheierea situaţiei şcolare, de consiliile profesorale şi de organizarea testărilor la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a, toată această imagine de o complexitate Kafkiaană devine cea mai mică din grijile tale.

Dar surpriză… In faţa refuzului politicos, moşulachele se metamorfozează din Dr Jekyll in Mr. Hyde. Sau Frankenstein. El are o MISIUNE! El reprezintă (şi fizicul i se transfigurează când rosteşte emfatic) “Asociaţia pentru… (şi aici urechile mele obosite nu au mai recepţionat corect cuvintele… poate şi pentru că erau prea importante pentru un muritor de rând ca mine) eroilor”.  Şi el ştia (eu nu, dar te pui cu memoria vivantă a unui pensionar cu o MISIUNE) că in ultimii ani şcoala noastră nu prea a dovedit respect pentru eroi. Că patriotismul şi patriotismul şi patriotismul… (şi pe măsură ce escalada obrăznicia individului, care tăia vorba oricărei doamne profesoare de a cere lămuriri privind acuzele lansate, am realizat că omul venise intr-adevăr cu o misiune. Aceea de se simţi superior prin nobleţea scopului veniri, pentru a ne face pe noi, cei care eram nişte oi rătăcite, să regăsim cale către patriotism şi valorile trecutului, pe care  EL, pensionarul cu o misiune, il reprezenta plin de sine).


Cum nu accept lecţii de civism servite cu linguriţa, nu inghit nici polonice de patriotism trâmbiţat la amiază. Patriotismul are o aură romantică, paşoptistă. De luptă pentru idealurile naţionale. Dar acelaşi patriotism a generat Marele Război in care au murit milioane de tineri intre 1914 şi 1918 pentru ca bătrânii să se mândrească cu victoriile câştigate. Acelaşi patriotism ne-a fost servit ani de-a rândul de un regim totalitar care dorea să ii facă pe români să uite de foame cu propaganda Epocii de Aur a Istoriei.

E frumos să iţi iubeşti ţara. Să cultivi respectul pentru cei care au murit cândva, ca tu astăzi să poţi să te bucuri de IPhone, Televizor şi Internet. Dar e de prost gust să slăveşi un trecut găunos, searbăd, doar de dragul formalismului fără substanţă.

Tinerii de astăzi nu mai au acest sentiment patriotic pentru că nici şcoala, nici familia şi cu atât mai puţin societatea nu il cultivă. Dar oare de ce? Oare pentru că aceşti tineri sunt mai slabi decât fostele generaţii?… Eu cred că sunt, dincolo de multele lor defecte, mai puţin creduli. Prea multă informaţie trezeşte măcar suspiciunea unei întrebări fireşti in rândurilor acestor noi tineri: “Dar ţara ce face pentru mine?” Cred că asta este întrebarea legitimă!


PS
O mărturisire: de câte ori trec pe lângă un cimitir sau un monument inchinat celor care au murit in războaie sau revoluţii mi se strânge sufletul. In pietrele acele eu văd tineri care nu au mai apucat să iubească, să strângă in braţe o femeie sau un posibil copil, un destin care ar fi putut fi… Poate că pare desuet… dar formalismul e cel ce ne omoară…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…