Treceți la conținutul principal

In numele tatalui…


A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi era prea frig ca să mă mai intreb ce sfinţi sărbătorim azi. Tot astăzi, in afara celor Trei Ierarhi, se implinesc mulţi ani de când Hitler a ajuns cancelarul Germaniei şi a inceput să impună controlul totalitar asupra statului. E prima oara cand fac aceasta legatura...
Dar astăzi se implinesc cu ceva mai puţini ani de când, in 1948, se năştea cel care avea să aibă cea mai hotarâtoare contribuţie asupra existenţei mele: să imi dea viaţă. Despre tatăl meu aş vrea să scriu azi. Un tată care a plecat de lângă mine, prea curând… şi in curând, in două săptămâni, se implinesc si mai puţini ani de când câteva lopeţi de humă i-au acoperit ultima avere, “patru scanduri, prinse-n cui”, aşa cum ii plăcea să recite, după un pahar de… vorbă. Atunci când viaţa mai fremăta in el… Insă eu refuz incă să imi amintesc de acea zi. 30 ianuarie este o cifră rotundă. Si apoi, este si cu ierarhul Ioan, nume pe care il purta cu mândrie al meu tată.
Nu sunt singurul care şi-a pierdut un părinte inainte de vreme. De o boală, care in ultima vreme devine banală in rândurile bărbaţilor de vârstă mijlocie. Că nu sunt singurul care strigă in el că nu e drept. Că sunt alţii care fac umbră pământului degeaba, că el era incă prea tânăr… că incă era nevoie de el… Dar toate aceste nedreptăţi s-au consumat atunci… pentru că am devenit, in timp, un om care trăieşte in viitor şi care refuză trecutul şi fuge de prezent…
Recent, am dat peste un articol de blog tulburător care mi-a răscolit un sentiment de mult amânat, dar atât de prezent şi de românesc… dorul. Este atât de straniu cum un mic amânunt, un cuvânt, un loc, o fotografie sau chiar o madlena ca cea a lui Proust, să poată provoca un vârtej de sentimente parcă din altă viaţă.
Nu m-am apucat de scris pentru a povesti despre tatăl meu. Deşi sunt foarte personal in viaţa publică şi cea privată, imi este straină noţiunea de a vorbi despre cei dragi, despre familie. Este ceva sacru si prea intim… dar nu despre amintiri este vorba aici, ci despre sentimente. Despre sentimentul că, incet, pe zi ce trece, mă transform, fără să intenţionez, in imaginea tatălui meu. Ştiu că e ceva firesc in ochii psihologilor, dar pentru mine e ceva contradictoriu si minunat in acelaşi timp.
                                 

Deşi imaginile nu mai sunt atât de clare, când mă gândesc la copilăria mea o asociez instinctiv chipului tatălui, poeziilor, fotbalului, ieşirilor la iarbă verde cu prietenii sub supravegherea aceluiaşi părinte… Apoi ceva s-a rupt, din cauza bolilor şi tatăl a devenit o umbră a ceea ce fusese; m-a forţat să mă transform in antiteza lui. Era slab, eu am devenit tare, era abătut, eu am devenit jovial… Ca un ultim semn de revoltă am plecat in lume devreme, după terminarea liceului, să imi fac un rost, şi partial am reuşit… şi apoi, când lucrurile s-au mai liniştit, şi eu m-am maturizat, iar el a mai imbătranit, ne-am regăsit, amândoi la fel de tari, şi joviali, el mai mandru de mine, si eu si mai mandru de el… si am baut amandoi un pahar de vin, intr-o frumoasă şi blândă zi de toamnă, şi am fumat, la o ţigară de vorbă, şi ne-am pierdut intr-o frumoasă conversaţie despre viaţă. Si apoi, la scurt timp, pe patul de spital, i-am arătat o poză cu o mogâldeaţă, surprinsă de ecograf, ce avea să se transforme azi intr-o frumuseţe de fată. Si el a zambit. Trăind intr-un constant viitor, am imortalizat acel zambet. Au inceput examenele mele… si el s-a sfârşit…
Mă intreb adesea cum de a reuşit să fie atât de bun… cel mai bun, in ciuda tuturor păcatelor sale… Oare reuşim vreodată să ne depăşim părinţii? Nu există manual care să te pregătească pentru viaţă, şi mai ales pentru momentul când nici nu iţi dai seama că, la rându-ţi, ai devenit unul. Pentru că pentru noi, când suntem de-o şchiopă, părinţii sunt indestructibili, invincibili, atotştiutori şi eterni. Ii contestăm la adolescenţă. Ii evităm in tinereţe. Si ne reintoarcem la ei căutând să devenim şi noi indestructibili, invincibili, atotştiutori. Dar ei nu sunt eterni…

PS
Melodia lui...
        

PS 2
Despre dragostea de tata...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Centenar?

Ieri a mai inceput un an scolar.



Cu aceleasi articole de ziar care scormonesc furibund doar in septembrie problemele ingrozitoare ale invatamantului romanesc, si acuza de fariseism politicienii nostri ce se dau in stamba in festivisme ieftine in fata unor elevi plictisiti si a unor profesori amorfi/blazati/conformisti...

Insa muza, care oricum nu mi-a mai dat tarcoale, preferand sa se scufunde in abisul unei vieti cotidiene, ma impinge spre tastatura iluminata a unui "mar" capitalist american extrem de fiabil, doar pentru a marca in imagini(cuvintele nu curg fara muze) o banala zi pe care nu vreau sa o uit usor. Si mahniri...

Modele de prioritati nationale
 Modele de familie traditionala
 Modele de succes in viata
Modele de dezvoltare

PS 1
"Suntem în anul Centenar, legiuitorul ar putea fi generos in privinta amnistiei"  PS 2

Doar atat am putut noi ca tara ca sa marcam 100 de ani?



PS 3


Disclaimer Pozele nu imi apartin. Au fost folosite nu in scopuri financiare, ci pent…

Despre dezinformare, cretinism, onoare... si multe altele

E marti seara.

E August. Sunt in vacanta. Stiu ca in acest moment toti cunoscutii mei care nu sunt profesori sau elevi ma vor uri. Dar daca pentru ei vacanta mea uriasa este un motiv de invidie, pentru mine este un prilej de a ma relaxa cateva saptamani. Dupa care imi omor timpul citind, plimbandu-ma, urmarind filme... pana o iau de la capat in septembrie, pentru ca inactivitatea asta pe bani putini ma omoara psihic...
Asa ca, rutinat, imi verific Facebook-ul, ca (aproape) orice fiinta a secolului XXI, si sunt asaltat de fiinte urate, terne, pe care nu le cunosc, dar pe care reteaua de socializare, dupa un algoritm care imi scapa, mi le prezinta agasant, dupa principiul, probabil, ca daca prietenii mei au dat like unei postari de-a lor, si eu ar trebui sa fiu interesat de nunti, concedii, burti goale, gratare mioritice si multe check-in-uri, variind de la Dubai, la piscinile din Iasi si chiar din satele uitate de lume si PSD. Iar pe mine ma intereseaza sa vad ce fac cei din lista mea…

Referendumul dezbinarii noastre

#referendumulpentrudefinireafamilieirezolvatoateproblemeleRomaniei

BOR ”să investească mai puțin în betoane și mai mult în oameni”
Radu Preda

S-a terminat. Ne-a terminat. Nu e o victorie pentru nimeni. As vrea sa il pot comenta la rece precum ziaristii Cristian Tudor Popescu, Liviu Avram, Moise Guran, Vlad Petreanu, dar nu simt nici o satisfactie a victoriei bunului simt fata de ura, a civismului fata de autoritarismul vadit al guvernarii PSD-ALDE, a adevarului fata de propaganda sforaitoare si simplista ce inundase Romania, desi nu si-o asumase nimeni.

Ma doare sufletul ca adevarata perdanta pentru noi toti, credinciosi habotnici sau de duminica, ca mine, sau doar nepracticanti, este Biserica Ortodoxa Romana BOR. Nu mi-as face griji ca de maine hoarde de atei, homosexuali sau dusmani ai credintei vor iesi la iveala din umbra si vor asalta societatea romanesca… Cred ca esecul referendumului se datoreaza unor cumuli de factori, dintre care cel mai important este ca nu a fost prea dorit …