In numele tatalui…


A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi era prea frig ca să mă mai intreb ce sfinţi sărbătorim azi. Tot astăzi, in afara celor Trei Ierarhi, se implinesc mulţi ani de când Hitler a ajuns cancelarul Germaniei şi a inceput să impună controlul totalitar asupra statului. E prima oara cand fac aceasta legatura...
Dar astăzi se implinesc cu ceva mai puţini ani de când, in 1948, se năştea cel care avea să aibă cea mai hotarâtoare contribuţie asupra existenţei mele: să imi dea viaţă. Despre tatăl meu aş vrea să scriu azi. Un tată care a plecat de lângă mine, prea curând… şi in curând, in două săptămâni, se implinesc si mai puţini ani de când câteva lopeţi de humă i-au acoperit ultima avere, “patru scanduri, prinse-n cui”, aşa cum ii plăcea să recite, după un pahar de… vorbă. Atunci când viaţa mai fremăta in el… Insă eu refuz incă să imi amintesc de acea zi. 30 ianuarie este o cifră rotundă. Si apoi, este si cu ierarhul Ioan, nume pe care il purta cu mândrie al meu tată.
Nu sunt singurul care şi-a pierdut un părinte inainte de vreme. De o boală, care in ultima vreme devine banală in rândurile bărbaţilor de vârstă mijlocie. Că nu sunt singurul care strigă in el că nu e drept. Că sunt alţii care fac umbră pământului degeaba, că el era incă prea tânăr… că incă era nevoie de el… Dar toate aceste nedreptăţi s-au consumat atunci… pentru că am devenit, in timp, un om care trăieşte in viitor şi care refuză trecutul şi fuge de prezent…
Recent, am dat peste un articol de blog tulburător care mi-a răscolit un sentiment de mult amânat, dar atât de prezent şi de românesc… dorul. Este atât de straniu cum un mic amânunt, un cuvânt, un loc, o fotografie sau chiar o madlena ca cea a lui Proust, să poată provoca un vârtej de sentimente parcă din altă viaţă.
Nu m-am apucat de scris pentru a povesti despre tatăl meu. Deşi sunt foarte personal in viaţa publică şi cea privată, imi este straină noţiunea de a vorbi despre cei dragi, despre familie. Este ceva sacru si prea intim… dar nu despre amintiri este vorba aici, ci despre sentimente. Despre sentimentul că, incet, pe zi ce trece, mă transform, fără să intenţionez, in imaginea tatălui meu. Ştiu că e ceva firesc in ochii psihologilor, dar pentru mine e ceva contradictoriu si minunat in acelaşi timp.
                                 

Deşi imaginile nu mai sunt atât de clare, când mă gândesc la copilăria mea o asociez instinctiv chipului tatălui, poeziilor, fotbalului, ieşirilor la iarbă verde cu prietenii sub supravegherea aceluiaşi părinte… Apoi ceva s-a rupt, din cauza bolilor şi tatăl a devenit o umbră a ceea ce fusese; m-a forţat să mă transform in antiteza lui. Era slab, eu am devenit tare, era abătut, eu am devenit jovial… Ca un ultim semn de revoltă am plecat in lume devreme, după terminarea liceului, să imi fac un rost, şi partial am reuşit… şi apoi, când lucrurile s-au mai liniştit, şi eu m-am maturizat, iar el a mai imbătranit, ne-am regăsit, amândoi la fel de tari, şi joviali, el mai mandru de mine, si eu si mai mandru de el… si am baut amandoi un pahar de vin, intr-o frumoasă şi blândă zi de toamnă, şi am fumat, la o ţigară de vorbă, şi ne-am pierdut intr-o frumoasă conversaţie despre viaţă. Si apoi, la scurt timp, pe patul de spital, i-am arătat o poză cu o mogâldeaţă, surprinsă de ecograf, ce avea să se transforme azi intr-o frumuseţe de fată. Si el a zambit. Trăind intr-un constant viitor, am imortalizat acel zambet. Au inceput examenele mele… si el s-a sfârşit…
Mă intreb adesea cum de a reuşit să fie atât de bun… cel mai bun, in ciuda tuturor păcatelor sale… Oare reuşim vreodată să ne depăşim părinţii? Nu există manual care să te pregătească pentru viaţă, şi mai ales pentru momentul când nici nu iţi dai seama că, la rându-ţi, ai devenit unul. Pentru că pentru noi, când suntem de-o şchiopă, părinţii sunt indestructibili, invincibili, atotştiutori şi eterni. Ii contestăm la adolescenţă. Ii evităm in tinereţe. Si ne reintoarcem la ei căutând să devenim şi noi indestructibili, invincibili, atotştiutori. Dar ei nu sunt eterni…

PS
Melodia lui...
        

PS 2
Despre dragostea de tata...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs