Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner

Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin.

Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate la “interviu”, cum ii placea lui sa zică. Normal ca nu stiam ce e aia Securitate atunci, pentru ca tata, in stilul caracteristic le spunea “baietii cu ochi albastri”. Eram doar un baiat care nu intelegea de ce atata vanzoleala de nu puteam sa citesc comoara de carte pentru care asteptasem atat. Si televizorul, odata deschis, a revarsat imagini cu oameni huiduind pe Ceausescu, cel caruia ii recitasem de serbarea de sfarsit de an, poezia invatata, cu sila, sub coordonarea lipsita de chef a tatalui meu, care il prefera pe Alecsandri: “Aburii usor ai noptii ca-n fantasme se ridica si plutind deasupra apei printre ramuri se despica…” Uite cum, dupa douazeci plus patru ani inca imi aduc aminte de Alecsandri… nu imi amintesc in schimb nici un vers despre Conducatorul Iubit. Stia ce stia tata atunci… ma intreb cate poezii mai stiu tinerii noştri de astazi. Exceptandu-le pe cele ocazionate de serbarile de iarna, invatate cu heirupism,  sub privirile ingaduitoare ale educatorilor si invatatorilor, care, in sfarsit, isi dovedesc, in ochii parintilor contemporani, utilitatea. Neparat amestecate cu niste Gingle Bells.

Scriu aceste randuri pentru ca simt ca fiecare dintre noi le este dator celor care au iesit atunci in strada. Unii din credinta ca vor schimba ceva. Altii din curiozitate. Altii fiind instigati de agitatori, pe care reporterii nostrii inca ii vaneaza dupa douazeci de ani. Plus patru. Unii au iesit ca era ceva inedit. Din instinctul de turma al maselor, atat de bine cultivat de regimul care isi dadea atunci obstescul sfarsit. Si unii au murit. Stupid, fiind impuscati de alti tineri, la fel de speriati, dar care, soldati fiind, li se ordonasera sa traga, fie in teroristi nevazuti, fie sa apere regimul. Razboaiele, ca si revolutiile, sunt duse de cei tineri pentru cei batrani. Si unii batrani si-au ingropat copiii, unele sotii sotii, unii copii, parintii, si nici unii nu au inteles de ce…

Lor le scriu, in fiecare an, eu. Da. Sunt un cinic de felul meu, dar datorita lor pot astazi sa fiu astfel. Datorita celor care au iesit in strada atunci, pot eu astazi sa stau in fata unui laptop HP, produs intr-o tara comunista, pentru o lume capitalista, si sa imi exprim gandurile, asa cu suvoiesc ele in acest moment. Datorita lor, astazi pot sta sa citesc orice, fara sa mai astept luni, o carte, pe care sa o imprumut pentru cateva zile, cu mari eforturi, prin cunostinte. Da. Stiu ca eram prea mic ca sa inteleg totalitarismul. Dar pentru asta am ajuns, probabil influentat de pasiunea pentru Istorie a tatalui meu, profesor si istoric. Ca sa inteleg.

Dar imi si amintesc lucruri. Prin ochii parintilor mei. Frustrari, fascinatia tatalui meu pentru radio si mai ales pentru frecventele Europa Libera si Vocea Americii, prinse cu greu din alte tari. Si care i-au adus si vizitele la Securitate, datorita unui drag turnator. Si nelinistea mamei, si interventiile unchiului meu militian, ca sa aflam despre tata. Si cozile. Si lipsurile. Si bomboanele pietroase tavalite in cacao. Si jucariile ce se gaseau atat de greu. Si cartile cu Guliver sau Alice in tara minunilor, cumparate la pachet cu Productia industriala a maselor plastice.

Datorita lor, acum adolescentii au Iphone si Facebook. Si pot vedea 3D Hobbitul si Thor. Si pot citi Jocurile Foamei sau Lolita sau Fifty Shades of Gray, desi la varsta lor acum 20 de ani plus patru, fetele inca mai purtau bentita si aveau parul in codite. Pentru ca unii sa moara atunci, se plang altii ca tara nu merge azi. Ca e coruptie. Ca revolutia a fost furata. Dar ce mare lucru e sa te poti plange azi cu voce tare, inclusiv de aceste mizerii politice… Caci da, au murit niste nevinovati pentru niste idei, si astazi vezi nedreptatea la orice colt de strada… dar istoria nu a fost niciodata dreapta cu cei multi. Adevăratul castig al acestora ramane ca pot sa se planga cu voce tare… daca au puterea sa o faca… nu 1500 ca astazi in Piata Universitatii din Bucuresti, ci jumatate de milion ca la Barcelona, sau Madrid… sau Paris.

Poate e putin… poate este inutil sa afli despre marii corupti care scapa nepedepsiti… sau despre chilotii lui Tonciu… Dar uitam ca unii au murit doar ca noi sa putem sa aflam…

Ce? Depinde doar de noi…

PS

Nu stiu cat voi mai astepta un singur miracol al lumii capitaliste si libere la noi. Autostrazile. Daca mi-e plina inima de venin astazi este ca dupa atata timp, imi ia atata timp sa ajung pana la Bucuresti sau Sinaia… Cred ca incet ma voi resemna la gandul ca daca vreau sa am o tara ca afara, nu trebuie sa o aduc, ca Maiorescu treptat aici, ci sa plec eu dincolo. E mai simplu. Si e atata pacat, in sangele varsat… acum 20 plus 4 ani…