He is looking at you, Kiddo! (Casablanca, 1942)
M-am ferit pana acum sa abordez probleme mai sensibile, precum cele de suflet. Precum relatiile interumane. Precum sentimentele… Nu pentru ca nu as avea puterea sa o fac, sau talentul de a asterne ganduri pe eterul internetului… la urma urmei fiecare dintre noi are o poveste de spus, o experienta de viata de impartasit, o durere de ascuns, un vis de indeplinit. Mai degraba pentru ca demult, am decis sa ma comport ca un matur inainte de vreme. Nu spun sa ma maturizez, pentru ca e un proces prea lent pentru ca noi, cei care il traim sa il putem observa…
Teoria rolurilor spune ca toata viata ne asumam ipostaze tipologizate, in functie de etapele in care ne aflam. Cand esti elev, te comporti ca unul: chiulesti, inveti, minti, porti uniforma, o urasti, fumezi sau nu, te imbeti la petreceri ca sa epatezi in fata amicilor si mai ales a fetelor, care au ca unic reper de atractivitate la sexul opus neobisnuitul, exageratul. Apoi, ajuns student trebuie neaparat sa experimentezi… totul. Petreci toata ziua in activitati sociale (un fel elegant de a spune baruri), lipsesti la cursuri si pe cat posibil la seminarii. Incerci sa rupi pisisca in doua in sesiune, luand cafea si energizante, te plangi de Rere-uri. Petreceri, relatii “fugitive”, ba chiar “accidentale”, dorinta de a trai totul deodata ca si cum viata ar fi pe sfarsite… Si ai vrea sa prelungesti aceasta stare… unii mai norocosi prind o bursa pe alte meleaguri si simt gustul dulce amar al unei alt fel de vieti.
Apoi te trezesti ca ai o diploma si cauti cu disperare un loc de munca. Il gasesti, te obisnuiesti cu el, dar vezi ca prietenul castiga mai mult, are masina mai mare, intretine un anturaj mai numeros. Si vrei mai mult, si schimbi joburile sau nu, depinde de cum merge economia, care nu prea merge, si inca traiesti cu parintii si ai vrea locul tau si masina ta si ceasuri si haine scumpe de firma si te lupti sa le ai pe toate si unii nu reusesc nici atat.
De ce facem toate acestea? Pentru ca undeva, in subcostientul colectiv, s-au inserat aceste tipologii ale existentei. Si daca totul a inceput candva, cu primele randuri scrise despre povestile de dragoste si de arme ale lumii, cu secolul douazeci filmul ne patrunde insiduos in vietile mizere proiectandu-ne destine prefabricate. Nu vreau sa demitizez lumea filmului, care e un altfel de drog, o altfel de visare, dar simt cum ajungem sa traim ca in pelicule, negand constant acest lucru. Replica favorita cu care ne mintim constant este “dar ce te crezi in filme?”
Da. Traim filmele pe care le digeram comfortabil in fata televizorului sau si mai comfortabil in cinematografe 3D. Si uitam sa incercam sa ne scriem propriile povesti. Daca iubim, trebuie sa iubim patimas ca in filme. Daca ne despartim, trebuie sa suferim ca la cinema. (femeile mancand ciocolata, iar barbatii inecandu-se neaparat in paharul de whisky) Daca suntem prinsi in conflictele clasice datorie-onoare, e necesar sa retraim Ratiune si Simtire. Ne lipseste indrazneala de a vedea dincolo de perdeaua de fum intoxicanta a acestui tip de existenta.
Un scriitor mie foarte drag, Mircea Eliade, incerca sa ofere si alternativa acestei realitati cotidiene care ne-a facut sa uitam in miracol si magie… Nu vorbesc de practicile vrajitoarelor de doi bani de la colt de strada si televizor… ci de acel sentiment inexplicabil care te face sa vezi deodata lumea intr-o alta lumina, mai energica, mai plina de viata.
Probabil sentimentul este cel mai apropiat de atunci cand ne indragostim sau cand iubim pe deplin pe un altul. Dar e mai mult decat atat. E o senzatie de inaltare dincolo de micimile vietii cotidiene care nu fac altceva decat sa ne traga inapoi spre tiparele existentiale cu care ne imbatam zi de zi. Putini sunt norocosii care trec prin astfel de clipe. Sunt si mai putini cei care traiesc zi de zi in acest mod. Pentru ca noi oamenii suntem setati sa ne cautam toata viata fericirea, telul final pe care iluministii secolului al XVIII-lea l-au identificat pentru fiinta umana.
Din nefericire, intoxicati de mirajul filmelor din jurul nostru nu putem crede ca ceee ce cautam nu se regaseste in rolurile prefabricate in care convietuim…si sfarsim prin a ne cufunda in letargia lor…
……
M-am ferit pana acum sa abordez probleme mai sensibile, precum cele de suflet. Precum relatiile interumane. Precum sentimentele… Nu pentru ca nu as avea puterea sa o fac, sau talentul de a asterne ganduri pe eterul internetului… la urma urmei fiecare dintre noi are o poveste de spus, o experienta de viata de impartasit, o durere de ascuns, un vis de indeplinit. Mai degraba pentru ca demult, am decis sa ma comport ca un matur inainte de vreme. Nu spun sa ma maturizez, pentru ca e un proces prea lent pentru ca noi, cei care il traim sa il putem observa…
Teoria rolurilor spune ca toata viata ne asumam ipostaze tipologizate, in functie de etapele in care ne aflam. Cand esti elev, te comporti ca unul: chiulesti, inveti, minti, porti uniforma, o urasti, fumezi sau nu, te imbeti la petreceri ca sa epatezi in fata amicilor si mai ales a fetelor, care au ca unic reper de atractivitate la sexul opus neobisnuitul, exageratul. Apoi, ajuns student trebuie neaparat sa experimentezi… totul. Petreci toata ziua in activitati sociale (un fel elegant de a spune baruri), lipsesti la cursuri si pe cat posibil la seminarii. Incerci sa rupi pisisca in doua in sesiune, luand cafea si energizante, te plangi de Rere-uri. Petreceri, relatii “fugitive”, ba chiar “accidentale”, dorinta de a trai totul deodata ca si cum viata ar fi pe sfarsite… Si ai vrea sa prelungesti aceasta stare… unii mai norocosi prind o bursa pe alte meleaguri si simt gustul dulce amar al unei alt fel de vieti.
Apoi te trezesti ca ai o diploma si cauti cu disperare un loc de munca. Il gasesti, te obisnuiesti cu el, dar vezi ca prietenul castiga mai mult, are masina mai mare, intretine un anturaj mai numeros. Si vrei mai mult, si schimbi joburile sau nu, depinde de cum merge economia, care nu prea merge, si inca traiesti cu parintii si ai vrea locul tau si masina ta si ceasuri si haine scumpe de firma si te lupti sa le ai pe toate si unii nu reusesc nici atat.
De ce facem toate acestea? Pentru ca undeva, in subcostientul colectiv, s-au inserat aceste tipologii ale existentei. Si daca totul a inceput candva, cu primele randuri scrise despre povestile de dragoste si de arme ale lumii, cu secolul douazeci filmul ne patrunde insiduos in vietile mizere proiectandu-ne destine prefabricate. Nu vreau sa demitizez lumea filmului, care e un altfel de drog, o altfel de visare, dar simt cum ajungem sa traim ca in pelicule, negand constant acest lucru. Replica favorita cu care ne mintim constant este “dar ce te crezi in filme?”
Da. Traim filmele pe care le digeram comfortabil in fata televizorului sau si mai comfortabil in cinematografe 3D. Si uitam sa incercam sa ne scriem propriile povesti. Daca iubim, trebuie sa iubim patimas ca in filme. Daca ne despartim, trebuie sa suferim ca la cinema. (femeile mancand ciocolata, iar barbatii inecandu-se neaparat in paharul de whisky) Daca suntem prinsi in conflictele clasice datorie-onoare, e necesar sa retraim Ratiune si Simtire. Ne lipseste indrazneala de a vedea dincolo de perdeaua de fum intoxicanta a acestui tip de existenta.
Un scriitor mie foarte drag, Mircea Eliade, incerca sa ofere si alternativa acestei realitati cotidiene care ne-a facut sa uitam in miracol si magie… Nu vorbesc de practicile vrajitoarelor de doi bani de la colt de strada si televizor… ci de acel sentiment inexplicabil care te face sa vezi deodata lumea intr-o alta lumina, mai energica, mai plina de viata.
Probabil sentimentul este cel mai apropiat de atunci cand ne indragostim sau cand iubim pe deplin pe un altul. Dar e mai mult decat atat. E o senzatie de inaltare dincolo de micimile vietii cotidiene care nu fac altceva decat sa ne traga inapoi spre tiparele existentiale cu care ne imbatam zi de zi. Putini sunt norocosii care trec prin astfel de clipe. Sunt si mai putini cei care traiesc zi de zi in acest mod. Pentru ca noi oamenii suntem setati sa ne cautam toata viata fericirea, telul final pe care iluministii secolului al XVIII-lea l-au identificat pentru fiinta umana.
Din nefericire, intoxicati de mirajul filmelor din jurul nostru nu putem crede ca ceee ce cautam nu se regaseste in rolurile prefabricate in care convietuim…si sfarsim prin a ne cufunda in letargia lor…
……
Comentarii
Trimiteți un comentariu