Treceți la conținutul principal

Despre viata si film I

He is looking at you, Kiddo!  (Casablanca, 1942)
M-am ferit pana acum sa abordez probleme mai sensibile, precum cele de suflet. Precum relatiile interumane. Precum sentimentele… Nu pentru ca nu as avea puterea sa o fac, sau talentul de a asterne ganduri pe eterul internetului… la urma urmei fiecare dintre noi are o poveste de spus, o experienta de viata de impartasit, o durere de ascuns, un vis de indeplinit. Mai degraba pentru ca demult, am decis sa ma comport ca un matur inainte de vreme. Nu spun sa ma maturizez, pentru ca e un proces prea lent pentru ca noi, cei care il traim sa il putem observa…
Teoria rolurilor spune ca toata viata ne asumam ipostaze tipologizate, in functie de etapele in care ne aflam. Cand esti elev, te comporti ca unul: chiulesti, inveti, minti, porti uniforma, o urasti, fumezi sau nu, te imbeti la petreceri ca sa epatezi in fata amicilor si mai ales a fetelor, care au ca unic reper de atractivitate la sexul opus neobisnuitul, exageratul. Apoi, ajuns student trebuie neaparat sa experimentezi… totul. Petreci toata ziua in activitati sociale (un fel elegant de a spune baruri), lipsesti la cursuri si pe cat posibil la seminarii. Incerci sa rupi pisisca in doua in sesiune, luand cafea si energizante, te plangi de Rere-uri. Petreceri, relatii “fugitive”, ba chiar “accidentale”, dorinta de a trai totul deodata ca si cum viata ar fi pe sfarsite… Si ai vrea sa prelungesti aceasta stare… unii mai norocosi prind o bursa pe alte meleaguri si simt gustul dulce amar al unei alt fel de vieti.
Apoi te trezesti ca ai o diploma si cauti cu disperare un loc de munca. Il gasesti, te obisnuiesti cu el, dar vezi ca prietenul castiga mai mult, are masina mai mare, intretine un anturaj mai numeros. Si vrei mai mult, si schimbi joburile sau nu, depinde de cum merge economia, care nu prea merge, si inca traiesti cu parintii si ai vrea locul tau si masina ta si ceasuri si haine scumpe de firma si te lupti sa le ai pe toate si unii nu reusesc nici atat.
De ce facem toate acestea? Pentru ca undeva, in subcostientul colectiv, s-au inserat aceste tipologii ale existentei. Si daca totul a inceput candva, cu primele randuri scrise despre povestile de dragoste si de arme ale lumii, cu secolul douazeci filmul ne patrunde insiduos in vietile mizere proiectandu-ne destine prefabricate. Nu vreau sa demitizez lumea filmului, care e un altfel de drog, o altfel de visare, dar simt cum ajungem sa traim ca in pelicule, negand constant acest lucru. Replica favorita cu care ne mintim constant este “dar ce te crezi in filme?”
Da. Traim filmele pe care le digeram comfortabil in fata televizorului sau si mai comfortabil in cinematografe 3D. Si uitam sa incercam sa ne scriem propriile povesti. Daca iubim, trebuie sa iubim patimas ca in filme. Daca ne despartim, trebuie sa suferim ca la cinema. (femeile mancand ciocolata, iar barbatii inecandu-se neaparat in paharul de whisky) Daca suntem prinsi in conflictele clasice datorie-onoare, e necesar sa retraim Ratiune si Simtire. Ne lipseste indrazneala de a vedea dincolo de perdeaua de fum intoxicanta a acestui tip de existenta.
Un scriitor mie foarte drag, Mircea Eliade, incerca sa ofere si alternativa acestei realitati cotidiene care ne-a facut sa uitam in miracol si magie… Nu vorbesc de practicile vrajitoarelor de doi bani de la colt de strada si televizor… ci de acel sentiment inexplicabil care te face sa vezi deodata lumea intr-o alta lumina, mai energica, mai plina de viata.
Probabil sentimentul este cel mai apropiat de atunci cand ne indragostim sau cand iubim pe deplin pe un altul. Dar e mai mult decat atat. E o senzatie de inaltare dincolo de micimile vietii cotidiene care nu fac altceva decat sa ne traga inapoi spre tiparele existentiale cu care ne imbatam zi de zi. Putini sunt norocosii care trec prin astfel de clipe. Sunt si mai putini cei care traiesc zi de zi in acest mod. Pentru ca noi oamenii suntem setati sa ne cautam toata viata fericirea, telul final pe care iluministii secolului al XVIII-lea l-au identificat pentru fiinta umana.
Din nefericire, intoxicati de mirajul filmelor din jurul nostru nu putem crede ca ceee ce cautam nu se regaseste in rolurile prefabricate in care convietuim…si sfarsim prin a ne cufunda in letargia lor…
……

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…