Cadrul didactic – un profesionist în sistemul de învăţământ? partea I

Este titlul unui eseu liber pe care am fost rugat sa il scriu pentru un curs de perfectionare. Desi nu sunt doar ideile mele, multe dintre ele fiind preluate de pe alte site-uri de profil, cu multa metodica, si chiar din cadrul cursului, totusi consider ca ceea ce am scris merita sa vada mai multa lumina, macar in virtutea faptului ca peste ani voi reciti materialul si voi putea zambi admirativ sau nu, la incercarile mele de a folosi limbajul, pe care eu il consider de lemn, al didacticii


Este greu de spus cât de mult poate schimba un curs de perfecţionare modul de predare al unui profesor. In ciuda numeroaselor teorii enunţate asupra rolului cadrului didactic, eu ramân convins că un om, ca sa poata performa intr-o activitate, trebuie sa aibă ceea ce nu de mult se numea „chemare”. Fără să iti placă tumultul orelor si numeroasele provocări, imprevizibile, ale fiecarei lecţii in parte, fără să consideri ca ai o menire, aceea de a forma minţi ca să gîndească liber, care să işi cultive mai departe curiozitatea de a descoperi permanent câte ceva nou de învăţat pe parcursul vieţii, fără toate acestea nu poţi fi cu adevărat un profesionist in ale educaţiei.
Acestea fiind spuse, sunt la fel de convins că orice curs de formare işi are rostul său. Multe dintre lucrurile invăţate nu sunt noutăţi. In puţinii, dar intenşii ani de profesorat mi-am insuşit, precum cred că toţi profesorii o facem, limbajul de specialitate, reperele de organizare, metodologia şi proiectarea actului de educației. Nu informatia in sine a cursului poate fi noutatea, ci mai ales modul de prezentare, un adevarat model de invatare asistata de calculator, cu pagini diverse, evaluari variate şi mai ales cu o stimulare constanta de a vedea ceeea ce urmează. Mai ales evaluările au starnit un semtiment de concurenţă şi autodepăşire, care imi este specific, dar care, vreau să cred, ar trebui să îl aibă fiecare dintre profesori.
Mi-a stîrnit, in mod deosebit, interesul cursul al optulea care vorbeşte despre locul profesorului in lumea de astazi şi evoluţia percepţiei generale asupra misiunii sale: meserie sau profesie. Daca multă vreme activitatea didactică a fost incadrată in spaţiul artizanal al meseriei, pornind de la specificitatea ei, şi anume libertatea de acţiune, improvizaţia şi creativitatea, adaptarea la situaţii noi, se impune tot mai mult un trend nou, ce tinde spre profesionalizarea educaţiei, către modelul profesorului expert. El trebuie sa fie un model al profesiei, să poata teoretiza aspectele ei, pentru a imprima un caracter mai ştiinţific, dar in acelaşi timp, să asimileze un sistem de cunoştinţe teoretice şi practice.
Tendinţa descrisă face parte dintr-un program amplu al Uniunii Europene care, din cate prezintă cursul, doreşte această profesionalizare şi deschidere a pieţii muncii pentru profesori, prin intermediul formării continue. Cred că idealul este o mai coerentă reformă educaţională care să permită şi o liberalizare a pieţei muncii din acest domeniu. Este greu ca un profesor, format intr-un sistem de educaţie să poată profesa direct, rapid, si să poata fi integrat intr-un altul.
In privinţa legitimării profesiei, cursul propune 2 maniere de abordare: inductivă şi deductivă. Prima se referă la constituirea modelului profesorului pornind de la activitatea cadrelor didactice cu succes şi performanţe, spre generalizări. De regulă, se consideră a fi o abordare axată pe specificul profesiei si aproape de complexitatea practicii cotidiene. Cea deductivă se bazează pe crearea de standarde şi competenţe profesionale. O abordare valoroasă prin stabilirea de repere clare, dar despre care se consideră că ignoră complexitatea activităţii profesorului, a elevilor şi claselor de elevi.
Este greu de spus care model este mai bun. In privinţa primului, nu cred că experienţa unui cadru didactic poate fi teoretizată sau repetata de un altul. Insa cred in puterea exemplului, si in a invăţa din experienţa altuia, de a prelua ceea ce vezi şi in a transforma totul in creuzetul propriilor experienţe educaţionale. Pe de altă parte, cel de-al doilea este mult mai riguros, mai ştiinţific, dar tocmai acest lucru nu poate fi asimilat de mine ca profesor. Seamana prea mult cu efortul de a complica şi reglementa o activitate liberă prin definiţie. Profesorul lucrează cu minţi umane, şi acestea sunt unice. Ne adaptăm permanent, şi in timpul orelor, şi pe parcursul anului, şi după noutăţile reformelor structurale şi, mai ales, de-a lungul carierei pentru a atinge finalităţile educaţiei: să formăm oameni care să funcţioneze şi să performeze pentru o societate in continuă transformare.
Dar cum şi noi profesorii trebuie să ne desfăşurăm activitatea in aceeași societate pe care o modelăm după cerinţele momentului, suntem nevoiţi să ţinem pasul cu  vremurile. Şi aici este rostul politicilor educaţionale susţinute de Uniunea Europeanaă şi, prin urmare, de statul roman, care ne imping către acceptarea inovaţiei şi prinderea noilor desoperiri tehnologice şi ştiinţifice in actul de educaţiei. Astfel, cadrele didactice trebuie să fie capabile să lucreze cu informaţia, tehnologia şi cunoştinţele; să lucreze cu persoanele din mediul educaţional imediat: elevi, colegi, parteneri educaţionali şcolari şi non-şcolari; să lucreze cu şi in societate, la nivele diferite de complexitate şi de exprimare: local, regional, naţional, european sau global.
Daca in sitemul tradiţional vechimea, motivaţia, nivelul de formare, profilul de competenţă profesională, curriculum-ul, forme de organizare, evaluare si certificare erau prestabilite, rigide, arbitrare uneori, lucrurile s-au schimbat in cel actual. Acesta este mult mai dinamic, lucrează pe competenţe si este mai interactiv şi mult mai deschis. Cu toate acestea, personal, la capitolul motivaţie, nu cred că cel actual oferă o alternativă viabilă. Cândva depindea doar de profesor dacă dorea o carieră. Riscul era „plafonarea”, venituri mai mici, o rutină profesională accentuată. Astăzi mi se pare că principiul călăuzitor al formării continue este că „dacă nu vrei te ajutăm noi”. Practic suntem obligați, deşi termenul nu apare nicăieri să acumulăm credite ca să demonstrăm că rămânem profesionalişti.
Procesul de formare a cadrelor didactice din România cuprinde două etape: pregătirea iniţială (în timpul studiilor din şcolile normale, colegii, universităţi) şi pregătirea continuă (perfecţionarea din timpul profesării). Pregătirea iniţială vizează introducerea viitorului cadru didactic, prin activităţi teoretice şi practice specifice, în universul profesional pentru care acesta se formează. Pregătirea continuă se referă la actualizările şi specializările de ordin teoretic, metodic şi practic, printr-o serie de activităţi de formare în timpul exerciţiului profesional.
Perfecţionarea vizează starea profesională actuală. Perfecționare profesională a profesorului este necesară, ca în toate profesiile, datorită potențialelor pierderi cognitive. Numai print-o reactualizare și perfecționare sistematică și constată a pregătirii profesionale la un nivel înalt de performanță,printr-o formare continuă se poate evita ceea ce se numește plafonare profesională, rutină, pregătire slabă sau mediocră.
Insăşi formarea iniţială s-a schimbat esenţial prin sistemul de la Bologna. Cu toate acestea măsura işi arată, mai ales in sitemul românesc limitele.For­ma­rea unei can­ti­tăți de studenți este în detri­men­tul cali­tă­ții. Cadrele didac­tice uni­ver­si­tare sunt și ele prea nume­roase deci prea puțin rigu­ros selec­tate, cen­tra­rea pe stu­dent devine impo­si­bilă la un număr prea mare, ten­ta­ția inte­lec­tu­a­li­ză­rii for­mă­rii este și ea o ispită – așa se face că oferta de for­mare scade.
Selec­ția stu­den­ți­lor la admi­tere este doar de ochii lumii, iar selec­ția de par­curs lipsește cu desă­vâr­șire. Este de noto­ri­e­tate fap­tul că odată înce­pută o facul­tate va fi și ter­mi­nată chiar în con­di­ții de neim­pli­care și fără orice pro­gres. Stu­den­tu­lui nu i se mai cere decât să fie pre­zent măcar în ree­xa­mi­nare atâta vreme cât își plă­tește taxele șco­lare. De aici până la ideea unui magazin de diplome nu mai este mult: stu­den­tul plă­tește, i se tipă­rește diploma și toată lumea este mulțumită…

Mai mult decât atât, școala ajunge să fie un debu­șeu pen­tru acei stu­denți care nu au nici o che­mare pen­tru dome­niul pro­priu, care nu se pot angaja în altă parte din cauza stu­di­i­lor pre­care sau a unor lip­suri de tot felul. În acest con­text, este foarte greu să mai fii pro­fe­sor pasio­nat și dor­nic de a-​​ți face pro­fe­sia, deo­a­rece masa depro­fe­sio­na­li­za­ți­lor dic­tează, uni­for­mi­zează și nu per­mite nici o ini­ția­tivă, înăbușind-​​o. Pro­fe­so­rii veri­ta­bili sunt cei care ajung să plece din cauza fap­tu­lui că nu își pot exer­cita pro­fe­sia și rămân cole­gii lor care nu au nici o che­mare, dar care repre­zintă o majo­ri­tate.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…