Ploaia din gura

Technorati Tags: despre cei 7 ani de acasa,despre mitocanie

DEX
a-i ploua (cuiva) în gură '= expr. a-i fi (cuiva) poftă.

Motto

"Nu te certa niciodata cu un prost. Te aduce la nivelul lui si te bate cu experienta!"

imaginea provine de pe http://glumita.ro

De ceva vreme, sa fie un an, am inceput să mă gândesc că ar trebui să găsesc şi puţină satisfacţie profesională în meseria mea de profesor. Adesea directoarele mă apostrofează blajin că nu sunt destul de apropiat de copii, că ar trebui să fiu ceva mai implicat in meseria pe care o desfăsor.
Nu vreau să fiu inteles greşit. Imi place să fiu profesor. Ştiu că pare ca o sentinţă de masochism financiar şi social, dar ştiu că sunt croit pentru asta. Am mai spus-o şi in alte imprejurari, dar personal nu mă văd facând altceva bine şi chiar am incercat. Poate nu destul. Dar am incercat…
Revin la obiectul introspecţiei mele actuale, prin a mărturisi că am renunţat să ii mai fugăresc pe elevi după carţi, să ii mai verific pentru copiatul cu nesimţire de pe net, precum şi pentru printarea, fără nici un discernământ, a temelor pe care le primesc la Istorie. Este futil… (pentru pudibonzi, precizez că nu e o injurătură).
Aşa că m-am reprofilat pe a incerca macar să il fac pe elev sa gândească de unul singur, in circumstanţe oferite adesea de surse (precum imagini, statistici, dezbateri pe teme relativ facile, să arate la hartă). Oricum uită Istoria când iese de pe băncile liceului. Şi apoi, gândesc eu, patronul pentru care va munci are nevoie de oameni cu iniţiativă, nu de un Nicolae Iorga.
Aşadar, am considerat că imi voi simplifica existenţa de cadru didactic, dar şi pe cea a elevilor. Dar surpriză… generaţiile actuale nici măcar efortul de a dezvolta opinii proprii, intr-un limbaj decent, nu reuşesc… Vor totul de-a gata… Mură in gură…. ca nişte pui care aşteaptă flămânzi, plounâdu-le in gură, să vină vrabia să le toarne, deja parţial digerată, masa….
Si atunci, ajuns din nou la marginea nervilor, mă consolez cu faptul că măcar de-ar avea cei 7 ani de-acasă şi tot ar fi bine. Aş! De unde?! Unii se hranesc pe sub banci, alţii butonează telefoane sau nu mai pot fără o gură de apă sau suculet, unii isi uita picioarele pe banci, deşi imi aud paşii şi vocea pe hol… Nu toţi sunt aşa. Dar incidentele, deşi rare, par a se normaliza in ochii lor.
Si oare, este datoria mea să educ 36 de loaze să nu vorbească cu gura plină sau a celor care le-au ejectat pe lume şi le-au trimis la şcoală, ca la creşă, să scape de plozi pentru 6-7 ore pe zi, minus weekend-urile?
Si ajung la părinţi… care de cele mai multe ori nu dau pe la şcoală pentru a materializa inepţiile guvernanţilor privind parteneriatele şcoală-părinte. Sau, când o fac, vin ebrietaţi, cu lipsă de chef şi tari in clanţă… Am părinţi pe care nu i-am văzut niciodată. Nici nu ştiu dacă există… deşi pe acte sunt trecuti.
Insă cel mai tare mă enervează acei indivizi care cred irefutabil (și iar precizez că nu e o înjurătură) că dacă plătesc impozite la stat, iar şcoala este instituţie de stat, rezultă că noi, profesorii, suntem slugi plecate la sugestiile lor, izvorâte din neţărmurita lor experienţă. Mai sunt şi cei care vin să iţi demostreze că sunt cineva… că sunt culţi, că au “facultăţi”, şi ţin discursuri ca să se simtă auziţi (când problema venirii lor ar fi să se intereseze de odraslă).
Pe locul doi, sunt cei care vin şi iţi descriu proprii copii ca nişte “icoane, pe perete să ii pui”, vorba lui G. Coşbuc. Că fata/băiatul este cuminte, că invaţă, că la cealaltă şcoală era eminent (de aia il transferă in altă şcoală, de eminent ce este!!!), că nu se poate ca odrasla să fi făcut sau spus aşa ceva, că niciodata….. şi pe linia punctata puteţi trece orice.
Unii mă dădăcesc, cum că daca aş avea copii aş intelege (evident că mă simt bine că sunt luat drept tânăr, dar am deja doi copii, şi unul chiar la şcoala gimnazială). Dar nimănui nu-i trece prin cap că in orice poveste sunt măcar două perspective (şi aici profesorii de română pot confirma că elevii invaţă măcar la literatură aşa ceva, dacă nu ştiu deja din experienţă).
Nu spun că profesorii nu greşesc. Eu cel puţin admit atunci când se intamplă. Sau cel puţin imi place să cred asta. Imi amintesc de un incident, pe care l-am relatat adesea claselor mele, cum intr-un an, evaluând o elevă foarte slabă la invăţătură, pe subiect de Bacalaureat, am desfiinţat-o pur şi simplu… făcând-o sa plângă din cauza ca nu intelegea ce gresise, cand, de fapt, eu mă uitam eronat la intrebarea la care trebuia să răspundă. Mi-am cerut iertare şi am ascultat-o cu atenţie şi am incercat să repar boacăna… Ulterior, după Bacalaureat, intalnindu-mă cu ea şi părinţii ei, care imi mulţumeau pentru reuşită, am putut râde cu toţii de intamplare.
Dar ce te faci cu acei părinţi care combină toate “calităţile” pe care le-am enumerat… Şi care vin să iţi reproşeze că ii jigneşti copilul când ai folosit expresia “ii plouă in gură”, in momentul in care l-ai prins pe respectivul imbucând de zor in mijlocul orei? După care iţi explică ei cum de fapt copilul e educat şi ei, părinţii, au facultate…. Degeaba incerci, elegant, să porţi un dialog… când ei iubesc monologul autovictimizant, dar extra laudativ, in privinţa copilului lor…
Atunci!?… Atunci revin la motto-ul de mai sus….
PS
Am subliniat expresiile din text pentru a nu fi confundate cu… nici nu mai stiu cu ce ar putea fi confundate de vreme ce am surprize in fiecare zi sa descoper ca limba romana, asa cum o vorbesc cei tineri, imi devine una straina… Am ajuns sa explic inclusiv termenul "pirati" la clasa a XII-a!!!
PS2
Nu am fost des la şedinţele cu părinţii. Pentru asta există mamele… Ştiu, ştiu, voi fi acuzat de misoginism, dar in cazul meu… ei, e un caz deodebit. Dar atunci când am fost chemat in mod special, am fost. Am ascultat cu atenţie observaţiile pertinente ale invăţătoarei, chiar dacă nu mi-au picat bine. E greu să accepţi că frumuseţea ta de copil ar putea greşi cu ceva… Mai mult, tindem, ca părinţi, să ne asumăm o parte din greşeală, şi… să fim serioşi, cui ii place să descopere că poate greşi ca tată…Stiu, sunt cadru didactic şi mi-e mai uşor să inţeleg aceste probleme de şcoală. Dar nu asta este raţionamentul cu care mă inarmez atunci când trebuie să mă prezint la şcoala ca părinte: pur şi simplu cred că al meu copil nu are cum să fie copia mea fidelă… e un “altcineva”, cu propria personalitate, cineva pe care, in cel mai bun caz, il pot şlefui, dar, in nici un caz, forţa in a intra in şablonul pe care mi-l imaginez ca potrivindu-i-se…
Plus că am fost educat in spiritul Live, and let live…