Și nu știu exact cum, dar parcă am nimerit într-un club de sexagenare cu stagiul făcut la CFS Iași. Piesa? Ok. O comedie de moravuri soft, cu glume multe și bine dozate, majoritatea bazate pe umor de limbaj, cu evidente conotații sexuale. Dar nu sunt critic de artă. Și sincer? Mi-a plăcut. Mult mai mult decât să pierd vremea pe Netflix uitându-mă la o comedie “cool” cu adolescenți care se duelează în școli private… la poker. (Nu înțeleg cum, nici în filme, nu scapi de propaganda agresivă a caselor de pariuri – jur că tot serialul părea o lungă și anostă reclamă la Betano.) Dar divaghez. În general, când mergi la teatru și te așezi tacticos pe scaun, începi să scanezi mental și vizual sala: ce lume bună mai bifează prezența culturală mondenă? Profesori universitari, doamne în etate cu aer respectabil, studente cu ochelari și pretenții sofisticate, ceva VIP-uri locale… Și, dintr-o dată, te simți nu doar cuprins de magia teatrului, ci și de importanța lui în ecologia culturală a ora...
