In seara asta am reușit după lungi nenumărate amânări să ies in oraș cu niște prieteni. Rămăsesem dator din februarie, de la ziua mea. Şi cum in ultimii ani m-am rutinat in privinţa localurilor din Iaşi, mi-am zis să încerc şi ceva nou. Nu că rutina ar fi ceva îngrozitor… Am convingerea că rutina este o parte a umanităţii noastre… dar nu vreau să par deodată atât de profund, pentru că acest post nu-şi propune să răstoarne filosofia românească de după Lucian Blaga. Ideea este că am vrut să schimb eternele restaurante Oscar, Pazzo ….
Si uite aşa mi s-a sugerat Casa Livaki….
Extaziat de ideea de a manca feluri tradiţionale greceşti, mintea mi s-a încețoșat în privinţa fostelor mele experienţe implicând localuri cu specific grecesc. La Club RS, acum ceva ani, am primit pe bon bacșișul şi o tona de pâine la masă, pe care nu o comandasem, nu am mâncat-o (era si stupid că aveam şi cartofi în farfurie), dar am plătit-o in cele din urmă. Nu mi se părea de bonton să te cerţi la restaurant… Dar atunci eram mai tânăr şi mai credul în calitatea serviciilor ieşene. Am mai mâncat o dată la Suvlaki, şi a fost destul de ok, dar nu aveau multe in meniu şi atmosfera era una cam autohtonă (comesenii erau de o calitate precară a educaţiei, ca să folosesc un eufemism. Pentru cei care nu au înţeles, le dau traducere: momârlani…)
Nu ştiu de ce am crezut că de data asta va fi altfel…
Am ajuns acolo, la mama dracului in Bucium, prin gropi si asfalt vălurit (știu că nu e vina restaurantului, dar mi-a stricat cheful din prima, când am realizat că maşina mea nu e blindată şenilată). Apoi ajung. In interior frig. La telefon, cu o săptămână înainte, sunasem să mă interesez de local, dacă au sală acoperită… eu auzisem doar de o terasă care apare şi pe site-ul lor. Surpriză!!!!!!!!!!! Terasa era închisă, deci în viziunea lor, egal sală….
În mijlocul sălii, un şemineu. Frumos…. rustic, şi chiar călduros…. E adevărat că aerul venea de la o aerotermă fixată mai sus, dar ce mai contează… atmosferă să fie.
După aceste mici dezamăgiri iniţiale, mi-am zis: ei, plăteşti nu doar mâncarea, ci şi priveliştea, atmosfera, serviciul…. Dar mă îmbătam cu apă rece. Priveliştea: colina noroioasă, cu petice de zăpadă murdară şi două vile pe culme, “la roşu”, nu doar la figurat, ci chiar erau roşii de la cărămizile plouate…. Atmosfera: doar alte trei mese ocupate, muzică grecească tradiţională, dar parcă atipică pentru o ditamai terasa acoperită. Unde mai pui că intr-un colt tronau instrumente prăfuite… probabil se mai şi cântă live… nu am fost norocosul…. Serviciul indiscutabil de reprobabil…Ca să nu zic prost… că era să zic de ………. Dar mă autocenzurez. Vine ospătarul, care îmi părea si bucătar, să mă anunţe că au ciorbă de burtă şi rădăuţeană minunată. E adevărat că se mănâncă mult dintr-astea prin Grecia…. Oare!*? Apoi deschidem meniurile: şoc! Le întorc pe cealaltă parte că poate aşa se mai înmulțesc paginile…. Ei, aş… Îmi spun că o să fie bine…. că mănânc un Gyros si-mi trece…
“N-avem”, sună răspunsul neaoş românesc… “Dar dintr-asta?“ continuii eu, indicând pe hârtia plasticată cu nume de meniu. “Nici cu pui…”. “Dar, desert, nu vad că aveţi decât 2: tiramisu şi înghețată”, supralicitez eu, sperând că nu voi servi îngheţată la –6 grade… “A, nu mai avem decât tiramisu, dar trei…”. Şi cele opt perechi de ochi de la masă, inclusiv a mea, erau răscolite de întrebarea fundamentală: “Oare care nu serveşte desertul…”
Ne hotărâm la suflaki. Porţii serioase, de 465 de grame… “Mă, dar ce exacţi”, in gandul meu. Şi vine mâncarea…. E adevărat că aveau cartofi prăjiţi mai buni ca ai mei de acasă…. erau feliaţi in forme perfecte… ca din pungă… Sosul tzatziki stătea timid, intr-un colţ…. Dar ce să vezi… primim de-a pită grecească, cât să cuprindă… istoria se repetă….
La final, sătul, nu vreau să par cârcotaș, dar şi acum simt stomacul plin… vine şi nota. Rezonabilă, şi ca tot omul vreau să dau bacşiş. Aici câteva precizări. Eu dau de obicei 10% din consumaţie. Este mult, este puţin… nu ştiu. Eu spun că in situaţia mea social economică, din zilele de astăzi e ok. Nu sunt Rockefeller, dar nici servitul la mese nu mi se pare ştiinţă de lansat rachete pe Lună… Revenind. Ținând cont de impresiile mele culinare recente, mă hotărăsc să fiu mai puţin generos… spre deloc. Şi acum lovitura de teatru…. Omul când să-mi dea restul, îşi opreşte, luându-mi de sub deget o bancnotă, mulţumindu-mi frumos pentru un gest pe care nici nu-l visam aşa generos. S-a autoservit cu bacşişul meu, la un nivel rezonabil, zic eu, dar totuşi….
Uite aşa realizez, încă o dată, dacă mai era nevoie, că nimic la noi nu e ceea ce pare. Vopsim gardul, dar după, este leopardul…. Aruncăm trei cuvinte ”mâncare tradiţională grecească” şi uite afacere. Pretenţii cu spoială autohtonă.
Am mâncat la greci. Am avut parte şi de ospitalitate, acolo unde nici nu credeam, intr-un sătuc de pe Santorini, la un local ce semăna izbitor cu birtul comunal ceauşist: cu mese de fier şi feţe de masă in carouri alb-roşii. Dar gyrosul, paharul de ouzo, şi zâmbetul gazdei, o femeie trecută de 60 de ani…nepreţuite. Sau chiar in mijlocul Atenei, la o terasă de fiţe, când patronul, grec cu tinereţile petrecute chiar la Iaşi, ne-a servit cu amintiri şi bucate din partea casei, fără a fi prea volubil… dar ospitalier… Sau o cină servită lângă Acropole intr-un local pe care eu, cu experienţă in orientare, nu l-am mai găsit in cel patru zile cât am mai stat în Atena… De parcă se evaporase in illo tempore….
Dar să nu par prea nostalgic. Sigur că am avut şi experienţe culinare neplăcute pe plaiurile Eladei, dar ca aici in Iași…
PS
Am fost ulterior in Mall, pentru a servi desertul… De ce în Mall? veţi spune… Pentru că am jucat biliard şi era aproape. Şi ghici ce…. Experienţele dezagreabile au continuat. Mă îndrept spre una din terasele de fiţe, supraaglomerată, dar cu o masă de 4 persoane goală. Cu un motiv… nu avea cele 4 scaune. Aşa că politicos abordez grămada de 5 chelneri şi barman, care zgomotoasă se manifesta la 2 metri de mine, rugând, dacă se poate, să ne aducă câteva scaune pentru a ne aşeza. “Nu se poate, nu vedeţi ce-i aici. Abia dacă putem face faţă comenzilor deja avute….” Veni răspunsul unui mucea foarte mândru de uniforma sa de ospătar la o terasă de fițe, in Mall-ul ieşean. Parcă era Dumnezeu pe pământ, vorba lui Badea de acum 3 zile…. aşa se simte tânărul imberb…
Nu am vrut să mai insist, deşi două scaune stăteau degeaba lângă tejghea. Logica tânărului era de beton. Probabil că era patronul, îmi zic, de îşi permitea să renunţe la clienţi….
În altă parte, cu patronul lângă, sau doar pe alte meleaguri, cu adevărat capitaliste, o asemenea replică se încheia cu un şut în cur dat angajatului… Dar la noi în ţară, oricine are o poziţie de a oferi ceva, servicii, bani, putere, se simte buricul pământului… E patetic dar adevărat…
PS2
Am găsit o masă într-un colţ, şi o chelneriță drăguţă, răsplătită cu bacşişul aferent, care ne-a servit profiterol la preţuri umflate, dar măcar cu zâmbetul pe buze…. In cele din urmă asta şi doream de la o seară perfectă în oraş….
ADDENDA A mai trecut un an și, de ziua mea, mi s-a sugerat un nou local cu specific grecesc DIONISOS. Nu sunt adeptul zicalei că a treia oară este cu noroc... Mai degrabă, dacă tot te-ai fript de două ori, a treia oară înseamnă că ești... masochist... era să spun altceva, dar imi apreciez intelectul in mod deosebit... Oricum, cedez insistențelor prietenilor și sun să rezerv o masă. Surpriză... ghici ce? Incep iar "surprizele". "Nu rezervăm mese, imi răspunde o duduie, pentru că am mai pățit să nu vină clientul, și la noi vin mulți clienți și nu ne permitem să ii pierdem!" mă anunță o voce suavă și plină de importanță de vreo 20 de ani de la celălalt capăt al ....- era să spun al firului, dar intr-o epocă a telefoniei mobile, e mai potrivit al eterului... Recunosc că vocea era într-adevăr plăcută. Nu și mesajul. Acum, era o logică in ceea ce mi se transmitea prin telefon. Dar iarăși mă intreb, de ce mai activezi in domeniul serviciilor de restaurant, dacă nu iti asumi aceste riscuri. Si apoi cine nu vine la timp, pierde rezervarea. Cum nu știam mare lucru despre local, nu am luat in calcul faptul că poate fi cu regim de fast-food. Eu doar voiam mancare grecească! Si am avut parte... și de rezervare (și aici doresc a-mi sublinia calitatea de negociator, nu lipsită de peripeții) și de mâncare: bună, diversă, caldă, servită la timp, cu o chelneriță răbdătoare cu multe persoane ce vorbeau in reluare... intr-un cuvânt a fost minunat. Păcat că locația nu are un aspect mai adecvat specificului grecesc... in rest, dacă poți trece acest amănunt semnificativ cu vederea, poți mânca zdravăn și apropiat de ceea ce imi doresc, client fiind, de la un asemenea local. Eu unul mă intorc acolo...
Un patron nu renunta niciodata la clienti...
RăspundețiȘtergereImparatesc multe ganduri de a tale.
Dar nici un factor negativ nu-mi poate lua Iasul si frumusetea lui.E trist cu toate personajele alea, dar cum ar fi fara ei? Perfect?!
O zi minunata!