Treceți la conținutul principal

Iarna învrăjbirii noastre

“People who are most afraid of their dreams convince themselves they don't dream at all.”
John Steinbeck, The Winter of Our Discontent

Au trecut ceva zile de când o parte a României pare a se fi trezit la viaţă. Mărturisesc că aşteptam un asemenea moment de ceva vreme. Mi-l doream cu toată fiinţa mea sugrumată interior de miile de micimi pe care le înghit zilnic, cu linguriţa, în mass media şi în viaţa cotidiană.

Îmi stăteau în gât omniprezenta criză economică internaţională, care este de vină pentru orice (cam cum erau evreii vinovaţi pentru orice în regimul nazist) şi preţul în urcare al carburantului, situaţie faţă de care autorităţile nu fac nimic, ci doar anunţă anchete şi sancţiuni ale companiilor petroliere la TV, căci de, cine sponsorizează partidele?! Şi apoi, preţ mai mare la pompă = încasări la buget mai mari, deci încă un bir indirect cu care să cocoşăm populaţia.

Mă săturasem şi de preţurile explozive la mâncare, într-o ţară cu potenţial agricol imens (al doilea in UE) şi  într-un an cu recolte record, căci “de, a dat Domnul ploaie şi s-a făcut,” cum ar spune nu doar ţăranul, ci şi Ministrul Agriculturii (care să fim sinceri, nu e prea departe de apelativ). Dar lanţurile de magazine, pe care nimeni nu le deranjează, cum să nu monopolizeze piaţa, profitând de obiceiurile dominant culinare ale românilor?!

Mă dezgustau şi slugărnicia şi tupeul celor care ne conduc, cei care se erijează în somităţi gata să dea sentinţe asupra oricărui aspect al vieţii, de parcă mă-sa le-a pus curul PDL-ist pe scaunul de parlamentar sau de ministru, şi nu miile de cetăţeni, mai mult sau mai puţin educaţi politic, prin votul mai mult sau mai puţin liber sau furat exprimat. Alde Udrea Cen-“turista”,  Videanu Borduristul, Blaga cu Bojoci, Berceanu cu faţă de şobolan constipat, Toader Guşatul cu ochelari, Voinescu-“bot-îmblănit”, Boc-nimicul şi terminând cu tartorul “Încrucişătorul Băsescu”.

Mă sidera şi inerţia unui popor care, zi de zi, primea lovitură după lovitură: tăiem pensii, salarii, mărim vârsta de pensionare, tăiem alocaţii pentru copii, concedii maternitate, zile de concediu medical, bugetul educaţiei, al sănătăţii, închidem spitale, şcoli, dar nu uităm să ridicăm biserici (probabil că e nevoie pentru a îngropa mai repede acest popor).

“Lucraţi mai mult pe bani puţini, fiţi solidari” ni s-a tot spus, dar cetăţenii acestei ţări păreau că nu văd imensele alocări bugetare către clientela politică. Cum dracu să dai Iaşului, al doilea oraş din ţară, bani pentru dezvoltare şi încălzire de 10 ori mai puţini decât Aradului, un oraş care, ca să citesc pe Mircea Badea, se termină la un aruncat de scuipat. Dar Unul este Falcă, primar  şi fin al Preşedintelui, şi Altul este Nichita pesedistul. A nu se înţelege că mor de dorul primarului meu, dar totuşi… suntem aproximativ 400.000 de suflete.

Am fost luat prin surprindere de acest val de nemulţumire spontană. Nu mai urmăresc ştirile de multişor, căci mi-e silă de cum sunt denaturate, atât de către posturile aservite politic puterii (TVR, B1, etc), cât şi de cele vizibil anti-Băsescu (Antenele). Oricum le prefer pe ultimele, doar din spirit de frondă. Încă mai credeam că aceste proteste se vor răsufla repede. Nici acum nu sunt convins că vor continua, dar aştept zilnic, ca un copil în magazinul de dulciuri, să văd din nou cum unii adunaţi pe străzile din ţară urlă “Jos Ceva! Jos Cineva!”

Cei care mă cunosc ştiu că am un spirit revoluţionar. Chiar dacă, cu vârsta, din ce în ce mai mult de catifea… Primul meu impuls a fost să ies în stradă să urlu, dar sănătatea nu mi-a permis. Aştept să mă întremez să ies să urlu şi eu ceva. Nu contează ce, dar să strig!!!! Căci asta nu înţeleg cei care comentează la ştiri şi talk-show-uri: că sunt unii cărora le-a ajuns şi doar vor să urle! Nu contează câţi sunt. Nu contează dacă mâine se retrag de pe străzi. Nu contează că nu se schimbă nimic sau prea puţin.

CONTEAZĂ CĂ EXISTĂM ŞI NE-AM DAT SEAMA DE ASTA!

Nu condamn pe cei care nu ies. Nici eu nu pot momentan, pentru că abia mă ţin pe picioare. Nici dacă aş fi sănătos tun nu ştiu dacă aş putea să mă iau de piept cu jandarmii. Nu e constructiv. Nu-i condamn nici pe cei care se cred superiori sau pacifişti, şi adoptă un aer satisfăcut faţă de amploarea şi numărul protestatarilor. Am zilnic experienţa de a mă întâlni cu ai mei colegi de şcoală, care, ca şi mine, au înghiţit afront după afront de la minister faţă de statutul lor de profesori şi nu au făcut nimic. Sunt unii care se ascund după vorbe, pe care se chinuiesc să le creadă. Eu ştiu doar că unii numai din leafa asta de mizerie trăiesc şi o zi de grevă le va aduce concret mai puţini bani pentru rate, alimente, utilităţi şi mai ales copii.

Nici eu nu mai sunt ce am fost cândva, elevul, şi apoi studentul, care ieşea la sfârşit de anii 1990 în stradă cu pancarta şi înjuram guvernul. Am copii, am rate, am responsabilităţi. Maturizându-ne, ne îngrădim libertatea de manevră. E trist, dar complet firesc.

Dar zi de zi trăiesc cu mine însumi şi vreau să mă pot privi în oglindă. Şi dacă încă simt că trăiesc în ţara mea, vreau să mă simt liber, chiar dacă nu voi fi tot timpul. Eu asta înţeleg în ceea ce văd la ştiri la aceşti protestatari. Mă bucur să văd că se mai întâmplă ceva în ţara asta, că se trăieşte.

M-am bucurat când, mâncând o shaworma în oraş, am întâlnit 7 tineri care veniseră să se aprovizioneze cu mâncare, vorbind înfriguraţi (de temperatura de afară, dar şi de entuziasm) de miting şi de cum să se organizeze mai bine. M-am bucurat să văd, alaltăseară cred, un grup de vreo 30-40 de tineri, în majoritate puştani, cum, cu un cearșaf mâzgălit cu “Jos Dictatorul Băsescu!” se plimbau prin cartier scandând. M-am bucurat şi azi, când un pensionar în cârje le vorbea altora în parc ca să iasă în stradă diseară, “că nu se mai poate Domle cu ăştia”.

Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să mai scriu. Pentru mine şi alţii ca ei.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

Ziua 1 Duminica  Sosirea am ajuns la locul de intalnire cu 15 minute inainte. Ploua intens, dar am reusit sa ma adapostesc pe terasa pentru fumat din fata hotelului boem, dar mic, inghesuit si intunecat. In interior, multi oameni zambitori, unii angajati in discutii. Recunosc franturi de flamanda, germana, maghiara si greaca. Sporadic, printre zambete politicoase, se strecoara si engleza. Am senzatia unui Babel nedesavarsit, dar totodata a unei curiozitati evidente, deoarece nimeni nu pare a sti pe nimeni, si toata lumea nu stie cum arata trainerii.ajunsi la locul de desfasurare a primului curs, trebuie sa admit ca trainerul, Wim, mi-a cucerit instant increderea prin dezinvoltura si o engleza cursiva si accesibila. Prezentarile individuale au fost pe informatii de baza privind istoria tarilor noastre. Mi s-a confirmat inca o data, cu amuzament, cum ungurii sunt nostalgigi dupa o realitate istorica mistificata dupa 100 de ani de la Trianon. Insa nimeni nu stia nimic de Romania. Doar ca e…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…