Treceți la conținutul principal

Dictatura digitalizată

Titlul postului mi se pare potrivit în contextul ultimilor ani. Prin formaţia mea de istoric nu pot fi adeptul teoriei conspiraţiei. Dar într-un stat în care anormalul ţi se serveşte drept firesc, nu poţi decât să te stai şi să gândeşti: “Oare nu o fi şi aşa?”. Mă refer la modul în care o ţară, pornită mai mult sau mai puţin împinsă de la spate spre democraţie după decenii de totalitarism comunist, a intrat într-o derivă constantă spre autoritarism.

Istoriceşte, explicaţia pare clasică: o naţiune abrutizată de comunism prea mult timp, fără un exerciţiu democratic real, cu o populaţie de vârsta a treia imobilă, reacţionară şi nostalgică, cu un tineret pe care sistemul educaţional îl zvârle constant, fără idealuri şi soluţii, în vâltorile vieţii de junglă a capitalismului, prea repede împrumutat, cu un segment activ economic, care este prea preocupat de grijile cotidiene şi pierderea locului de muncă. Este reţeta perfectă pentru dezastru. Mai adăugăm şi condiţiile unei crize economice, ale unei clase politice corupte şi aservite intereselor economice ale marilor companii şi uite România de astăzi.

Dar dincolo de asta, nu cumva este mai mult? Şi începi să aduni, pas cu pas informaţii disparate, aparent fără legături şi tabloul nu mai e atât de simplist. Măsurile ultimilor ani par că au fost îndreptate inexorabil către un singur scop: deznădăjduirea populaţiei, frângerea oricărei minime tentative de rezistenţă.

Mai întâi loveşti în salarii şi deci în nivelul de trai. Loveşti în locurile de muncă, sporind nesiguranţa şi incertitudinea. Permiţi creşterea aproape haotică a preţurilor, împovărând şi mai mult populaţia. Ridici şi taxele, profitând de conjunctura economică şi loveşti mai ales în clasa de mijloc şi cea de jos. Practic, ca şi nivel de trai, creezi o falie imensă între bogaţi şi sărăcime, care urcă procentual spre 80%. Rezultatul: ai anihilat cea mai dinamică categorie socială, clasa de mijloc.

Dar nu te opreşti aici. Creşti vârsta de pensionare şi astfel distrugi şi speranţa, celor care azi lucrează, că se vor bucura de roadele muncii lor de acum la bătrâneţe.

Ataci sistemul de sănătate, demoralizând oamenii şi inducându-le o frică, de altfel reală, asupra pericolelor din spitalele româneşti. Lumea fuge la privat şi ghici ghicitoarea mea, cine te aşteaptă ca să încaseze banii, din spatele halatelor albe şi verzi ale clinicilor private? Oare doar medicii, care lucrează acolo pe un salariu decent?

Ataci educaţia. Am mai spus-o, şi nu o dată: ucizi intelectual tineretul de azi, ca să ai masa de manevră de mâine. Ce-i trebuie omului carte? Ca să gândească liber? Nu e mai simplu doar să-l prosteşti cu o găleată/pâine/calendar pentru voturi la 4 ani?! Ce le oferi tinerilor când termină şcoala?  Şomaj, venituri puţine, cât să trăiască de pe azi pe mâine. Şi le mai oferi la pachet, în compensaţie, droguri uşoare la liber. Le omori visele tinereţii devreme şi-i abrutizezi pentru a deveni replica părinţilor lor, cei care au fost marcaţi de comunism, şi azi lucrează, precum roboţii, pentru o pâine mai mare sau mai mică.

Nu aplici sentinţele judecătoreşti. Astfel omul capătă o şi mai mare neîncredere într-un sistem şi aşa suspectat constant de corupţie.

Decredibilizezi opoziţia politică, nu că nu ar face-o şi singură, uneori, prin lipsă de acţiune. Furi pe faţă la vot şi apoi nu faci nimic, aşteptând ca reacţiile oamenilor să se disipe încet, inducând şi mai mult spiritul de neputinţă.

Şi atunci te întrebi, mai este democraţie în această ţară? Nu, dar de afară, şi pentru marea masă inertă a populaţiei aşa pare.

De ce se păstrează încă această aparenţă? Pentru că aceasta este Noua Dictatură. Cea care te controlează vânzându-ţi zilnic iluzia libertăţii: DA, ai net, ai muzică, ai programe TV, ai ce vrei pe masă de la supermaket şi ai, mai ales, mall-uri. Poţi călători, chiar emigra. Poţi să votezi, poţi să mergi la concerte. Poţi chiar să ai mai multe partide politice. Dar trebuie să te conformezi…

Asta cred că au învăţat serviciile de securitate, nu doar la noi în ţară, de pe urma totalitarismelor secolului XX. Nu e nevoie să frângi spiritul omului direct, prin violenţă. O poţi face indirect, prin venituri, prin condiţiile de viaţă. Controlezi populaţia cu divertisment la TV, cu show-uri reale la ştiri. Trebuie să fii credul să nu înţelegi că cine controlează informaţia, controlează societatea. O ştire poate fi interpretată printr-o simplă tonalitate sau rearanjare a cuvintelor, şi omul o înghite bucuros, pentru că ai avut grija anterior să-i inoculezi acestuia sentimentul de acces liber şi variat la informaţie. Aceasta este dictatura digitalizată. Big Brother.

Nu e surprinzător oare numărul serviciilor secrete din România?????!!!! Nu este surprinzător că al nostru Preşedinte, suspectat pe faţă de legături cu fosta securitate, nu are dosar şi are grijă ca în fiecare an să sporească bugetul alocat acestor servicii, chiar şi în condiţii de criză?! Avem mai mulţi oameni la aceste servicii de informaţie decât în timpul regimului comunist!!! Dar care sunt pericolele de care ne apără?

Probabil că nu doar la noi, serviciile secrete au pus oameni de-ai lor în poziţii cheie ale puterii şi astfel controlează subtil societatea. Ştiu că aceste cuvinte par desprinse din romane orwelliene, dar te uiţi în jur şi te întrebi: de ce nu sunt arestaţi huliganii la aceste manifestaţii libere din Piaţa Universităţii, de ce forţele de ordine intimidează lumea, de ce presa e controlată şi de ce ,la fluxurile de ştiri ale televiziunilor, apar scandaluri şi subiecte incendiare exact atunci când este nevoie de ele? De ce sunt schimbaţi oameni din posturi cheie ale administraţiei şi puşi doar anumiţi în funcţie, mulţi chiar destul de tineri, suspect de tineri şi de capabili…

Este foarte posibil ca peste ani să citesc aceste rânduri şi să mă amuz de clipele acestea de viaţă. Dar azi îmi place să văd că măcar pentru câteva zile, unii dintre noi mai şi trăiesc. Este o experienţă unică să trăieşti sentimentul străzii într-un astfel de protest spontan. Până mă voi mai înzdrăveni, mă voi mulţumi să-l admir de la distanţă şi să mi-l amintesc din anii studenţiei.

PS

În sfârşit pot aprecia şi eu Facebook-ul pentru tot ce se întâmplă zilele astea. Revoluţia tehnologică ne uimeşte zilnic prin consecinţele ei asupra modului cum reacţionăm şi cum trăim. Nu cred că asta avea în minte creatorul acestui fenomen global. Sau poate….

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…