Am început acum câțiva ani o serie de posturi despre revoluția din decembrie (încerc sa scriu de pe proaspăt cumpăratul meu Kindle). Recunosc că scriu din ce în ce mai rar…. Dar îmbătrânesc şi micile mizerii cotidiene îmi reduc constant apetitul pentru lectură, dar mai ales scriitură. (am renunţat să mai scriu pe Kindle; e prea obositor cu ecranul multi touch şi apoi nu am diacritice, nici destulă lumină şi nici nu aud clinchetul atât de familiar şi plăcut al tastelor bătrânului meu HP, care mi-a moşit teza de doctorat).
Nu pot însă să nu remarc, măcar în treacăt, cum, pe măsură ce anii trec, subiectul Revoluţiei din 1989 devine din ce în ce mai mitic. Prin mitic înțeleg ceva despre care toată lumea vorbeşte, dar un ceva cu care nimeni nu s-a întâlnit vreodată. Ca un fel de Godot. Sau de Şoti. (despre Şoti, primul meu personaj mitologic, voi reveni altădată, când voi avea o dispoziţie hazlie adecvată….)
Cred că la originea acestei atitudini de lobotomie acutizată, faţă de cel mai important eveniment al istoriei naţionale recente, Decembrie 1989 (căci intrarea României în NATO şi apoi UE nu pot fi decât nişte glume de prostit alegătorii; dacă EI nu ne voiau, nu eram nici acum integraţi în faimoasele structuri euroatlantice), este la mijloc un complex de circumstanțe. Cu cât trec anii, in mod natural, hiperbolizăm negativ sau pozitiv aspecte ale propriului nostru trecut. Unele amintiri se estompează, altele se îngroaşă, altele se pastişează…. In acest ritm rămânem doar cu o dată, pe care o rememorăm automat, precum 1 Decembrie 1918 sau 24 ianuarie 1859. De 10 mai, Ziua Independenţei, dar şi a Monarhiei puţini mai ţin cont. Doar un mai vârstnic coleg de-al meu le marchează venind îmbrăcat la costum, din respect pentru amintirea mamei sale care îi spunea demult că “pe vremea Maiestăţii sale orice vădană avea o vită în ogradă”.
Generaţiile tinere nu se mai regăsesc în această dată. Ca şi al doilea război mondial pentru mine, 22 decembrie nu mai este decât o dată în manualul de Istorie pentru tineretul postdecembrist. Şi cu toţii ne amintim cât de mult este iubită această materie în şcoli, cauzatoare de bătăi de cap, corigenţe şi suferinţe emoţionale…. Dar nu poţi să condamni aceste generaţii post-Cernobâl. Ele nu mai au, în general, reacţii şi atitudini faţă de realitatea cotidiană. În aceşti tineri a murit gena curiozităţii, trăsătură definitorie a fiinţei umane, generatoare de mari exploratori, inventatori şi minţi de geniu. 22 decembrie e doar o dată. Uneori provocând disconfort, în momentul zapării pe TV, prin intersectarea cu vreun documentar sau talk-show dedicat evenimentului, şi repede rezolvat prin schimbarea către un canal cu Sînzi, Tonciu sau vrăjitoarele Vanessa şi Melissa.
Şi apropo de ele… de vrăjitoare. Cât de halucinant este să vezi cum peisajul media românesc din preajma acestei zile este dominat de flash-uri cu ştiri ŞOC despre cum nişte idioţi, recte dive şi staruri TV, au fost duşi cu zăhărelul, sau mai precis vraja, de nişte conaţionali experți în ezoterism de mahala. Lumea s-a tâmpit…. Sau poate e mai bine să fii tâmpit cu astfel de ştiri, pentru că ele acoperă mult mai bine ilegalităţile pe care actuala putere le face constant în Parlament, prin comasarea alegerilor şi împărţirea bugetului ţării ca pe un porc înjunghiat în ograda proprie.
Mă gândesc că Vrăjitoarele au fost o mană cerească pentru guvernanţi, pentru că altfel nu-mi explic cum nu au mai fost invadate programele de ştiri despre dezvăluiri asupra revoluţiei române făcute de al de Cartianu (cel care descoperise I-Pad-ul ca pe o nouă unealtă neolitică) sau de Robert Turcescu, moderatorul lăutar grizonat. De ce să se mai obosească cu un subiect prăfuit, răsdezbătut şi întors pe toate cele, când ai spectacol gratis de magie colorată.
Poate că am devenit din ce în ce mai paranoic faţă de teoria conspiraţiei, dar senzaţia mea este că trăiesc într-un film Matrix, în care roboţii au fost înlocuiţi de constant îmbogăţitele de la Buget şi numeroasele servicii secrete româneşti, iar realitatea ne este servită mereu la televizor, după reţeta “şi astăzi cum să-i mai prostim pe proşti, ca să ne fie bine, şi lor să le fie tot una”.
Uităm de astăzi pe mâine fascinaţi de bătăile pe cratiţe şi bormaşini de la deschiderea noilor supermarketuri, la care iau parte vajnici, nu doar pensionarii hămesiţi şi dezumanizaţi de sărăcie, ci şi generaţiile mai recente, spălate pe creier de sloganuri precum “Nu sunt bani!” şi “Sacrificiu!” şi “Solidaritate!”, toate transmise cu ochi umezi de politicieni îmbrăcaţi în Prada şi cu genţi Vuiton, cu Audi Q7 şi vile gigantice, cât trei Licee lăsate în izbeliște. Dar mai trist e… că ne uităm trecutul.
Şi un popor care îşi uită trecutul este condamnat să-l repete.
Nu am spus-o eu, ci doar o altă voce neauzită din ISTORIE!
Istoria şi evenimentele importante sunt acum înlocuite de reviste cu multe poze frumos colorate şi puţine cuvinte prost alese, de oameni fără valoare ce par să fie noi repere pentru viitorul de mâine. Generaţii de copii crescuţi pe facebook par să nu ştie nimic. Tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt curioşi... Internetul îti dă exact ceea ce îi ceri de la fizică cuantică la ce a mai făcut Moni cu Iri.
RăspundețiȘtergereOamenii în prezent văd educaţia doar ca pe o povară care este inutilă şi care nu generează nici un fel de capital.
Fiecare primeşte exact ceea ce îşi doreşte. Un popor fără ambiţie care îşi doreşte puţin, exact asta va primi... puţin.