După o perioadă firească pe care am petrecut-o ferit de toţi şi toate în fiinţa mamei, mare miracol, şi pentru care tatăl meu se extaziază încă, (deşi pe Discovery nu mai este o noutate) am sosit pe această lume într-o zi, aparent oarecare. (Cu tot efortul, tatăl meu nu a reuşit să descopere vreun eveniment memorabil pe care să-l lege de ziua mea. Eu cred că din emoţie, pentru că am mare încredere în el.)
Nu mă pot pronunţa încă dacă lumea în care am aterizat după un zbor de nouă luni este bună sau rea. Probabil nu am încă noţiunile necesare, dar bănuiesc că, fiind vorba de secolul al XXI-lea, trebuie să fie marfă, pentru că e o lume care studiază genomul uman, se vorbeşte de celule stem, de a pune un om pe Marte, ce-o mai fi şi aia, de dezvoltare durabilă şi integrare europeană, de democraţie şi stat de drept, de ecumenism şi drepturile animalelor.
În minunata cameră de spital, alături de mama şi nişte doamne asistente şi domni doctori în halate albe şi verzi, totul pare de vis. Este cald, este curat şi mai ales mă simt ca şi cum sunt centrul universului. Dar din dreptunghiul negru-lucios mare din perete, pe care ar scrie, dacă aş şti să citesc, Philips, mă invadează, în fiecare oră, (atunci când nu dorm) o grămadă de imagini şi cuvinte care mă contrariază ( un cuvânt tare chiar şi pentru unii dintre oamenii mari din dreptunghi, darămite pentru elevii ale căror lucrări le corectează tata pe canapeaua din rezerva de spital ). Nu înţeleg de ce un copil ca mine se naşte în toaleta de spital, fără ca mama lui, sau nenii doctori să ştie că el statea în burtică de aceleaşi nouă luni. Nu înţeleg de ce un altul a fost aruncat mort la gunoi de părinţii foarte tineri ai lui. Nu înţeleg nici de ce sunt mămici doar cu 12 ani mai mari, şi cum vor mai merge la şcoală şi cine le va ajuta. Nu pot să înţeleg de ce copii bolnavi şi fără părinţi sunt alungaţi din spitalul care se închide. Nici de ce copii de la şcoală nu mai au burse de merit, pentru că banii necesari sunt folosiţi pentru a clădi palate episcopale şi biserici imense. Nu mai spun de faptul că sunt copii care merg la şcoală 3-4 kilometri, prin pădure, iarna ca în scufiţa roşie, dar fără happy end, sau de ce pe oameni ii interesează mai mult căţeii care muşcă în fiecare zi copii, decât de copii muşcaţi. Sau cei bolnavi…
Am văzut că în Africa, acolo unde sora mea plângea după copiii din Darfur, care mureau de foame, încă mai mor copii din războaie şi boli şi foame. Că unii oamnei taie capete altor oameni pentru că nu cred în Allah, cine o fi şi ăla. Este adevărat că am văzut că este un mare interes pentru un nene Tudy care pozează în cucul gol, deşi nu este bebeluş ca mine, doar că este mai bărbos, despre un o fetiţă care are un tată cam bătrân, Iri (ce nume urât şi nepotrivit, de fată).
Şi dacă aş fi conştient cu adevărat mi-aş spune: ce norocos sunt eu azi că în Iaşi s-a construit un spital numit Arcadia, chiar dacă tata şi mama vor plăti de vor vedea stele verzi ca eu să mă bucur de această minunată lume astăzi. Chiar dacă un nene Boc ii mai taie lu Tata salariul incă o dată cu 14%, după ce i l-a mai taiat cu 25% când eu eram doar în fază de proiect. Ce noroc am că nu s-au desfiinţat încă toate spitalele şi că mama nu a fost nevoită să meargă 90 de kilometri pentru ca să vin eu pe lume.
Şi dacă m-aş fi născut în SUA aş fi exclamat : A brave new world!
P.S. Sper ca atunci când voi fi mare să am, ca orice român Ipad, ca dl Boc, să mă tratez la Viena ca Dl Băsescu, sau să zbor cu elicopterul ca Dna Udrea. Pentru că tata a trăit 30 de ani ca să se bucure că nu gaseşte doar salam cu soia în galantarele magazinelor. Dar doar atât…
Comentarii
Trimiteți un comentariu