Treceți la conținutul principal

Lumea în m-am născut

După o perioadă firească pe care am petrecut-o ferit de toţi şi toate în fiinţa mamei, mare miracol, şi pentru care tatăl meu se extaziază încă, (deşi pe Discovery nu mai este o noutate) am sosit pe această lume într-o zi, aparent oarecare. (Cu tot efortul, tatăl meu  nu a reuşit să descopere vreun eveniment memorabil pe care să-l lege de ziua mea. Eu cred că din emoţie, pentru că am mare încredere în el.)

Nu mă pot pronunţa încă dacă lumea în care am aterizat după un zbor de nouă luni este bună sau rea. Probabil nu am încă noţiunile necesare, dar bănuiesc că, fiind vorba de secolul al XXI-lea, trebuie să fie marfă, pentru că e o lume care studiază genomul uman, se vorbeşte de celule stem, de a pune un om pe Marte, ce-o mai fi şi aia, de dezvoltare durabilă şi integrare europeană, de democraţie şi stat de drept, de ecumenism şi drepturile animalelor.

În minunata cameră de spital, alături de mama şi nişte doamne asistente şi domni doctori în halate albe şi verzi, totul pare de vis. Este cald, este curat şi mai ales mă simt ca şi cum sunt centrul universului. Dar  din dreptunghiul negru-lucios mare din perete, pe care ar scrie, dacă aş şti să citesc, Philips, mă invadează, în fiecare oră, (atunci când nu dorm) o grămadă de imagini şi cuvinte care mă contrariază ( un cuvânt tare chiar şi pentru unii dintre oamenii mari din dreptunghi, darămite pentru elevii ale căror lucrări le corectează tata pe canapeaua din rezerva de spital ). Nu înţeleg de ce un copil ca mine se naşte în toaleta de spital, fără ca mama lui, sau nenii doctori să ştie că el statea în burtică de aceleaşi nouă luni. Nu înţeleg de ce un altul a fost aruncat mort la gunoi de părinţii foarte tineri ai lui. Nu înţeleg nici de ce sunt mămici doar cu 12 ani mai mari, şi cum vor mai merge la şcoală şi cine le va ajuta. Nu pot să înţeleg de ce copii bolnavi şi fără părinţi sunt alungaţi din spitalul care se închide. Nici de ce copii de la şcoală nu mai au burse de merit, pentru că banii necesari sunt folosiţi pentru a clădi palate episcopale şi biserici imense. Nu mai spun de faptul că sunt copii care merg la şcoală 3-4 kilometri, prin pădure, iarna ca în scufiţa roşie, dar fără happy end, sau de ce pe oameni ii interesează mai mult căţeii care muşcă în fiecare zi copii, decât de copii muşcaţi. Sau cei bolnavi…

Am văzut că în Africa, acolo unde sora mea plângea după copiii din Darfur, care mureau de foame, încă mai mor copii din războaie şi boli şi foame. Că unii oamnei taie capete altor oameni pentru că nu cred în Allah, cine o fi şi ăla. Este adevărat că am văzut că este un mare interes pentru un nene Tudy care pozează în cucul gol, deşi nu este bebeluş ca mine, doar că este mai bărbos, despre un o fetiţă care are un tată cam bătrân, Iri (ce nume urât şi nepotrivit, de fată).

Şi dacă aş fi conştient cu adevărat mi-aş spune: ce norocos sunt eu azi că în Iaşi s-a construit un spital numit Arcadia, chiar dacă tata şi mama vor plăti de vor vedea stele verzi ca eu să mă bucur de această minunată lume astăzi. Chiar dacă un nene Boc ii mai taie lu Tata salariul incă o dată cu 14%, după ce i l-a mai taiat cu 25% când eu eram doar în fază de proiect. Ce noroc am că nu s-au desfiinţat încă toate spitalele şi că mama nu a fost nevoită să meargă 90 de kilometri pentru ca să vin eu pe lume.

Şi dacă m-aş fi născut în SUA aş fi exclamat : A brave new world!

P.S. Sper ca atunci când voi fi mare să am, ca orice român Ipad, ca dl Boc, să mă tratez la Viena ca Dl Băsescu, sau să zbor cu elicopterul ca Dna Udrea. Pentru că tata a trăit 30 de ani ca să se bucure că nu gaseşte doar salam cu soia în galantarele magazinelor. Dar doar atât…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Centenar?

Ieri a mai inceput un an scolar.



Cu aceleasi articole de ziar care scormonesc furibund doar in septembrie problemele ingrozitoare ale invatamantului romanesc, si acuza de fariseism politicienii nostri ce se dau in stamba in festivisme ieftine in fata unor elevi plictisiti si a unor profesori amorfi/blazati/conformisti...

Insa muza, care oricum nu mi-a mai dat tarcoale, preferand sa se scufunde in abisul unei vieti cotidiene, ma impinge spre tastatura iluminata a unui "mar" capitalist american extrem de fiabil, doar pentru a marca in imagini(cuvintele nu curg fara muze) o banala zi pe care nu vreau sa o uit usor. Si mahniri...

Modele de prioritati nationale
 Modele de familie traditionala
 Modele de succes in viata
Modele de dezvoltare

PS 1
"Suntem în anul Centenar, legiuitorul ar putea fi generos in privinta amnistiei"  PS 2

Doar atat am putut noi ca tara ca sa marcam 100 de ani?



PS 3


Disclaimer Pozele nu imi apartin. Au fost folosite nu in scopuri financiare, ci pent…

Despre dezinformare, cretinism, onoare... si multe altele

E marti seara.

E August. Sunt in vacanta. Stiu ca in acest moment toti cunoscutii mei care nu sunt profesori sau elevi ma vor uri. Dar daca pentru ei vacanta mea uriasa este un motiv de invidie, pentru mine este un prilej de a ma relaxa cateva saptamani. Dupa care imi omor timpul citind, plimbandu-ma, urmarind filme... pana o iau de la capat in septembrie, pentru ca inactivitatea asta pe bani putini ma omoara psihic...
Asa ca, rutinat, imi verific Facebook-ul, ca (aproape) orice fiinta a secolului XXI, si sunt asaltat de fiinte urate, terne, pe care nu le cunosc, dar pe care reteaua de socializare, dupa un algoritm care imi scapa, mi le prezinta agasant, dupa principiul, probabil, ca daca prietenii mei au dat like unei postari de-a lor, si eu ar trebui sa fiu interesat de nunti, concedii, burti goale, gratare mioritice si multe check-in-uri, variind de la Dubai, la piscinile din Iasi si chiar din satele uitate de lume si PSD. Iar pe mine ma intereseaza sa vad ce fac cei din lista mea…

Referendumul dezbinarii noastre

#referendumulpentrudefinireafamilieirezolvatoateproblemeleRomaniei

BOR ”să investească mai puțin în betoane și mai mult în oameni”
Radu Preda

S-a terminat. Ne-a terminat. Nu e o victorie pentru nimeni. As vrea sa il pot comenta la rece precum ziaristii Cristian Tudor Popescu, Liviu Avram, Moise Guran, Vlad Petreanu, dar nu simt nici o satisfactie a victoriei bunului simt fata de ura, a civismului fata de autoritarismul vadit al guvernarii PSD-ALDE, a adevarului fata de propaganda sforaitoare si simplista ce inundase Romania, desi nu si-o asumase nimeni.

Ma doare sufletul ca adevarata perdanta pentru noi toti, credinciosi habotnici sau de duminica, ca mine, sau doar nepracticanti, este Biserica Ortodoxa Romana BOR. Nu mi-as face griji ca de maine hoarde de atei, homosexuali sau dusmani ai credintei vor iesi la iveala din umbra si vor asalta societatea romanesca… Cred ca esecul referendumului se datoreaza unor cumuli de factori, dintre care cel mai important este ca nu a fost prea dorit …