Treceți la conținutul principal

Privind înapoi, modernitatea

Este titlul celei de-a doua carte pe care am citit-o, cândva, parţial. E o carte magistrală, avându-l drept autor tot pe Sorin Alexandrescu. Ideea cărţii, cât imi mai amintesc, ar fi că sfârşitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de mari transformări, un moment în care elitele româneşti s-au specializat, politica s-a desprins treptat de cultura (deși cea de-a doua a mai suferit de pe urma misiunii naţionale, de a sprijini unirea, reforma agrara si alte probleme fundamentale ale societăţii, astfel încât abia generaţia Eliade-Cioran-Vulcanescu-Enescu-Ionescu s-a putut dedica liber actului artistic per se).

Dar nu despre carte am să vorbesc. Stând prea mult la pat, în ultima săptămâna de scoala din 2010, doborât de boală după 6 ani de sănătate fără antibiotice şi febra de peste 38,7 grade, am început să mă gândesc retrospectiv la acest an. E adevărat că aş fi putut să urmăresc mai mult TV. Dar nu văd decât filme proaste, reluări, documentare imbecile cu maimuţe care se miros reciproc în posterior, reality-show-uri care nu sunt foarte departe de maimuţele de la National Geografic ori Discovery, şi alte “circopitece” PDL, PSD sau PNL care se duelează în şi cu lături pe tema unui buget creat la condiţional optativ viitor (ştiu că nu există acest timp, dar nici legile după care se constituie, şi mai mult nici creşterea economică pe care se preconizează).

Este la fel de adevărat că aş fi putut citi. Dar febra a fost mai puternică şi literele îmi fugeau ca nişte furnici fugărite cu chibritul. Am încercat să joc ceva… Dar nu m-am putut ridica din pat pana la computerul “lansator de rachete”. Nu  mă puteam ridica nici sa beau apă… Darămite sa mai stau pe scaun. Dar… Dar nimic nu m-a împiedica să rememorez acest an…

S-au întâmplat multe frumoase lucruri anul acesta. Despre unele am să vorbesc. Despre altele… am sa scriu. Dar mi-am amintit şi de susţinerea unei lucrări de grad I a unei prietene foarte bune. Se întâmpla pe la începutul anului. Audienta mare, comisie pe măsura… Tema – foarte interesanta si de actualitate, despre utilizarea lecțiilor de cultura in predarea limbii engleze. Prezentarea firesc… in engleza. După  circa 10 minute de la începere eram lost in… space. Nici macar in translation…

Acum… nu ca nu as înțelege frumoasa limba a lui Byron… sau ca a mea colega nu ar fi prezentat-o frumos. Departe de asta… Din păcate eu personal nu am fost departe de un alt coleg, spiritual si vorbareț, ca un copil mic care se plictisește la teatru… sau opera … sau care pur si simplu se plictisește… “Ce inseamna bias? Aaahhh, nu esti sigur…, cum, nu știi ce e aia?…. Uite ca a zis si de Weber… aici știu si eu… Cum, cultura este spiritualitatea si civilizaţia este partea materiala….” etc.

Dincolo de aceste comentarii, spirituale şi pertinente, am reuşit să urmăresc cu interes partea a doua, cea de metodica. Eu… cel care mă încurc, uneori, in proprii termeni de metodica, la istorie. Mi s-a părut interesantă abordarea unor teme  de popculture in invatarea limbii engleze, cu exemple din filme, cărți recente etc.

Dar ceea ce m-a făcut sa mă pierd, atunci şi acum, in propriile gânduri - nu ca as fi putut supraviețui in fata avalanșei de informații aduse de coordonatorul lucrării, care uitase ca nu se afla in sala de curs in fata studenților – a fost ideea ca treptat caracterul elitist al culturii a cedat in fata culturii de masa.

Si uite așa am văzut aceeaşi realitate, declinul educației şi culturii române din altă perspectivă. Cândva, unul din elementele care deosebeau elitele de prostime era caracterul erudit al celor dintâi. Cultura era un semn distinctiv al pedigree-ului. Discuțiile se restrângeau la cercuri de oameni cu preocupări si pregătire intelectuala asemănătoare. Însăși purtătorul culturii, in forma ei cea mai primara, profesorul sau învățătorul părea cu un cap mai sus decât mulțimea. Dar pe măsura ce educația, pentru a ajunge la mase, s-a simplificat, s-a banalizat pentru a răspunde cerințelor primare ale mulțimii, probabil si purtătorii ei au devenit din semizei niște banali.

Banalul… Cred că asta ne omoară încet spiritual. Intr-un peisaj mediatic suprasaturat de pseudovedete ale căror calităţi sunt de a fi ”toarta” cuiva, unde să mai găseşti un loc pentru elite culturale. Dacă nu eşti la televizor, nu exişti. Unde să mai vezi pe Pleşu sau Caramitru…sau….

 

POSTSCRIPTUM

20.01 2010

Intamplarea bizara face ca tocmai duminica asta la TVR1 sa vorbeasca chiar Plesu si Liiceanu intr-un dialog liber… Vezi aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…