Paradoxul român

Este titlul uneia dintre cele mai interesante cărţi pe care am citit-o, autorul Sorin Alexandrescu venind cu o perspectivă din afara spaţiului istoric pentru a analiza devenirea noastră naţională, în secolul XX. Dar nu despre carte am să vorbesc. Am să vorbesc despre comportamentul acestei naţiuni şi a elitelor politice care îl reprezintă de ceva anii.

Am înghiţit multe în ultimii 2 ani. Eu personal. E adevărat că şi acest popor, dar acesta îşi merită soarta. Nu mă disociez de românii din care fac parte, dar eu gândesc şi acţionez pentru mine şi interesele mele ca individ. M-am săturat să predau la şcoală statul de drept, o noţiune atât de vehiculată şi totuşi atât de lipsită de conţinut. M-am săturat să educ tânăra generaţie cu nişte valori umane superioare, care să ne asigure generaţii viitoare de oameni educaţi civic şi spiritual, când toate modelele care sunt promovate în mass-media şi cu care sunt asaltaţi zilnic sprijină nepotismul, superficialitatea, încălcarea regulilor.

Avem instituţii ale statului care nu se comportă conform rolurilor atribuite constituţional sau măcar de bunul simţ şi practica politică. Îmi urăsc Preşedintele. Poate părea dur, dar asta este. Sunt un intelectual şi nu suport mitocănismul, chiar dacă este mascat de cuvinte frumoase. Nu sunt naiv… Cunosc practicile politice destul de bine, ştiu destulă istorie ca să înţeleg că principiile sunt făcute pentru a fi încălcate pentru un bine suprem. Subscriu adesea la machiavelismul politic… dar… totuşi îmi urăsc Preşedintele.

Motivele, multiple şi multe personale, ţin de fiinţa mea interioară. Tatăl meu, născut în 1948, glumea adesea că spiritul său revoluţionar ţinea de anul venirii pe lume. “Sunt un paşoptist.” spunea el, chiar dacă la un secol distanţă, dar nu putea suporta nimicnicia umană şi dispreţul faţă de condiţia umană. Ştiu că pare cam preţios pentru un tată care a fost doar un simplu maistru, dar care mi-a oferit destule exemple în viaţă de care să fiu mândru azi. Maistru sau nu, avea gura destul de mare pentru o vreme când era bine să ţi-o ţii închisă. A vizitat 2 zile beciurile securităţii, dând cu subsemnatul pentru lucruri despre care nu a vorbit niciodată. Si la ce i-a folosit, m-ar putea întreba un sceptic. Răspunsul este simplu şi idealist: nu trebuie să trăim ca vitele, şi uneori e nevoie să iei poziţie doar pentru a arăta că ceilalţi nu ţi-au frânt şi sufletul. Ceea ce vreau să spun este că opiniile şi spiritul moral mi-au fost formate cu mult înainte de a înţelege că viaţa este mult mai complicată. Cred că sunt un paşoptist întârziat, un revoluţionar de catifea, care nu se mai regăseşte într-o societate pentru care mulţi au murit în 1989.

M-am săturat de Preşedintele “jucător”. Ce frumos sună, dar sentimentul meu este că se joacă cu sănătatea aceste naţii. El reprezintă Statul român. El este un factor de mediere. Dar el nu-şi îndeplineşte rolurile. Nu. El este un paradox ambulant. Este clar că îşi doreşte putere mai multă. Este firesc şi înţeleg până la un punct. Este şi mai clar că suferă din cauza că Prim-ministrul are mult mai multe pârghii constituţionale de a conduce. Nu m-ar mira ca, după ce îşi încheie mandatul, să revină ca prim-ministru. Este motivul pentru care a desemnat, dincolo de limitele constituţionale, un individ fără personalitate. Sunt convins că, pe viitor, Boc, va deveni substantiv comun desemnând pe cineva fără coloană vertebrală, tipul slugarnicului șters, o marionetă, o trompetă fără idei proprii.

Ura mea lăuntrică vine tocmai din această lipsă de maniere a Preşedintelui. El trebuie să devină un model. Ca simplu cetăţean vreau sincer să fie un model. Vreau să se comporte elegant, să vorbească frumos, chiar dacă evaziv, să aibă demnitate şi să fie conştient de poziţia sa când ne reprezintă în lume. Mă scârbeşte când îl văd cum dă cu oiştea în gard la summit-urile internaţionale, cum tratează pe omologii săi, mulţi reprezentând state puternice, ca pe zarzavagiul de peste drum. Cum face declaraţii politice antiruseşti, când noi importăm cel mai scump gazul de la “fraţii noștri” de la Răsărit. Încearcă să meargă pe mâna americanilor, făcând concesii numeroase, şi trimiţând soldaţii noștri să moară de aiurea în Irak şi Afganistan, pe cheltuială proprie şi inutilă, cu echipament uzat moral. Tensionează relaţiile cu Franţa şi Italia, chiar dacă seamănă, prin vedetismul excesiv, la metehne mult cu Sarkozy şi Berlusconi, când cele două ţări sunt piloni grei în Europa. Ignoră total relaţiile cu Germania, cel mai important stat european, şi cheia viitorului Europei.

Pot înțelege că nu se pricepe. Dar este înconjurat de consilieri, care se pare că toacă banii contribuabililor degeaba. Harry S. Truman, un politician mediocru din Midwest, ajuns accidental Vicepreşedinte şi apoi preşedinte al SUA, într-un moment crucial în istoria omenirii, încheierea celui de-al doilea război mondial, a ştiut să se înconjoare cu nume mari de consilieri: G. Kennan, Dean Achenson, John Foster Dulles, G. Marshall şi mulţi alţii. Şi uite cum a rămas un nume de referinţă în istorie. Eu am convingerea că Preşedintele nu numai că nu se înconjoară de oameni capabili, ci nici măcar nu-i bagă în seamă. Dintr-o declaraţie publică mai veche de-a lui, se vede că el tratează funcţiile publice în stil fanariot: să punem oameni de-ai noştri, să le răsplătim fidelitatea şi eventual sprijinul financiar din campanii.

Orice om ajuns în vârful ierarhiei puterii vrea mai mult. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Dar, ca să citez un personaj de benzi desenate, Spiderman, “odată cu puterea, vine şi responsabilitatea.” Aici văd paradoxul nostru: vrem, dar nu ne asumăm şi răspunderea. Iar Preşedintele nu face decât să confirme zilnic acest lucru. Deşi are putere de 6 ani, El ne repetă obsedant că nimeni nu-l lasă să facă reforme, să-şi facă treaba. Dar stau şi eu ca proasta-n târg şi mă întreb, de ce nu-şi vede de îndeplinirea prerogativelor constituţionale. Şi dacă tot le încalcă zilnic prin comportamentul său intempestiv, şi conduce ţara prin guvern marionetă, de ce nu-şi asumă şi dezastrele pe care le provoacă. In mai 2010 ne spune că pentru bugetul de anul acesta, prost anticipat guvernul trebuie să-şi asume constituţional responsabilitatea. Dar el că a numit un guvern incompetent  neconstituţional, nu. Acum ne spune că pentru bugetul de la anul viaţa poartă responsabilitatea, căci nimeni nu a putut să prevadă criza… Imi aminteşte de Carol al II-lea, “regele Playboy” (1930-1940), care a dorit puterea şi atunci când a avut-o, a preferat să o lase în mâna lui Armand Călinescu, pentru a se dedica vieţii sale private. Atitudinea regelui a fost ca a unui copil care odată ce a obţinut o jucărie, nu mai manifestă interes pentru ea. Bine, e adevărat că Armand Călinescu nu a fost un BOC. Probabil a fost unul dintre cei mai competenţi prim-miniştri, pe latura administrativă. Dar revenind. Preşedintele are puterea reală de 2 ani şi nu ştie să ne ofere un bine suprem pentru care să luptăm. Se vrea un personaj providenţial, dar nu ştie să conducă un stat.

Acum câteva secunde l-am auzit la TV pe Boc, care, foarte serios, ne spune că nimeni în ţara asta, de 20 de ani nu şi-a asumat reforme radicale care să scoată ţara din impas. Şi cine îşi asumă aceste răspunderi. Boc?. Ce glumă bună… Boc, cu o formaţie de istoric şi jurist constituţional, vrea să ne convingă că ţara se conduce prin ordonanţe şi asumarea de răspundere. Dar paradoxul răzbate şi aici. Boc este oficial preşedintele unui partid care, alături de o minoră coaliţie mascată, are în Parlament majoritate. De ce nu o foloseşte? De ce să treacă peste constituţie prin asumarea unor legi organice, precum Legea Educaţiei, sau a bugetului, dacă tot are majoritate, chiar şi slabă. De ce se fereşte de dezbateri reale. De ce trece peste partenerii sociali, peste sindicate, peste societatea civilă, aia care mai este, dacă mai este? De ce nu vrea reforme care să aibă măcar consimţământul parţial al celor implicaţi. De ce singura “reformă” este doar tăierea. Nu sunt destul de prost ca să nu văd incapacitatea celor care ne conduc. Nu au oameni specialişti. Nu au putere politică. Nu se pricep şi nici nu vor. Ei sunt doar nişte flaşnete ale Preşedintelui.

În Parlament însă, uneori, interesele chiar în interiorul coaliţiei şi al partidelor, sunt divergente. Şi măcar teoretic parlamentarii nu subscriu tot timpul la comanda politică. De aceea, mi se pare că stilul de a conduce ţara este o permanentă demonstraţie de forţă pentru a arăta doar atât: “Facem asta pentru că putem!”

Dar cel mai mult urăsc atitudinea paternalistă, de tătuc atotştiutor pe care o afişează zilnic. El ştie care este interesul  naţional. El ştie ce este mai bun. El ştie cine sunt vinovaţii pentru dezastrul ţării. El identifică ce şi cine trebuie să spună. EL uită un adevăr elementar şi anume adevăratul lider trebuie să facă lumea să se convingă singură că măsurile luate sunt cele bune. Totul ţine de aparenţe. Ia omului aparenţa de libertate şi vei trezi un duşman! Aşa am devenit eu… Nu suport să mi se servească zilnic sfaturi şi indicaţii cu linguriţa de o persoană care se vede pe sine deţinătorul adevărurilor supreme. Un om care azi spune că nu este criză şi a doua zi taie salarii. Un om care spune azi “ţigancă împuţită “şi mâine apără dreptul ţiganilor de a se numi romi, lăudând contribuţia culturală a acestora. Un om care trimite mămicile să se descurce singure după un an, discriminatoriu, pozând în soţul unei femei care s-a întors la servici după 3 luni. Care de fapt a renunţat la servici pentru a creşte copiii. Un om care condamnă viitorul ţării prin droguri lăsate liber tinerilor, prin distrugerea sistemului de educaţie, pentru că Dlui are nevoie de chelneri şi nu de filosofi, prin descurajarea sporului demografic… Şi de ce? Pentru că este mai uşor să conduci o naţiune imbecilizată şi drogată…

Nu pentru asta au murit tinerii acum 21 de ani…

Comentarii

  1. Personal consider ca o mare parte din romani merita ceea primesc, poate chiar mai rau de atat.

    In primul rand au avut inconstienta sa il revoteze pe Basescu, care timp de patru ani si-a demonstrat incapacitatea de a fi in fruntea unei tari de nenumarate ori. Este adevarat ca nici optiunile nu erau foarte stralucite, dar asta nu e o scuza. Intotdeauna trebuie sa alegi raul cel mai mic.

    In al doilea rand marea majoritate a romanilor sunt foarte usor de manipulat, sunt indobitociti zi de zi de televizor. Le sunt spalate creierele cu tot felul de reality show-uri care de care cu teme mai cretine. Le este distrasa atentia de la lucrurile cu adevarat importante pentru ei (desi am mari indoieli ca stiu care sunt alea).

    Pe zi ce trece devin tot mai ignoranti, mai superficiali. Nu le pasa de ce se intampla in jurul lor. Asta este unul dintre cele mai grave lucruri, deoarece ingoranta sta la baza prostiei.

    Personal refuz sa cred ca mai bine de 50% din populatie l-a votat pe Basescu pentru ca in urma unei analize minutioase a ajuns la concluzia ca asa este mai bine pentru tara. Prefer sa cred ca ca au facut asta doar pentru ca au fost manipulati (nu ca nu ar fi si asta grav, dar parca e altceva cand faci o greseala influentat de cineva si nu pentru ca esti pur si simplu prost).

    Nu imi place sa ma resemnez, nu am mers NICIODATA pe principiul "asta este", dar chiar cred din toata inima ca mare parte din populatia Romaniei isi merita soarta (nici macar nu sunt in stare sa protesteze cum trebuie). Poate, in urma unei suferinte crancene, macar o mica parte din popor va reveni la realitate . . . sau poate nu.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…