După 20 de ani. Plus 1

Ieri la Pro TV a fost invitat la emisiunea cu acelaşi titlu fostul preşedinte Ion Iliescu. Am vrut sa urmăresc interviul cu aceeaşi curiozitate cu care urmăresc, în blogroll-ull din partea dreaptă a blog-ului personal, ceea ce scriu câteva personalităţi publice şi politice ale României de azi. Nu sunt un admirator al lui Iliescu. Nici al lui Năstase sau Antonescu sau Tăriceanu sau Udrea. Sunt un admirator al Cârcotaşilor şi al lui Mircea Badea. Dar pluralismul de idei mi se pare benefic, iar vechea zicală, “cunoaşteţi adversarul mai bine ca prietenii” ar trebui să funcţioneze pentru oricine.

Am şi formaţia necesară pentru a putea să mă detaşez emoţional, când este nevoie, pentru a urmări dialogul de idei din spaţiul public, indiferent de orientarea celui care le promovează. Am şi fost educat în familie să fiu tolerant. Iată de ce, în ciuda ideilor adversative recunoscute de mine, faţă de Ion Iliescu, totuşi am avut răbdarea, şi nu am regretat, de a-l auzi.

Emisiunea poate fi urmărită pe site-ul protv, aici.

Am rămas cu câteva impresii puternice. Moşul se ţine bine. Cred că va rămâne în istoria noastă recentă drept un om politic şi un om de stat de calibru, versat, un semn de referinţă. A dominat dialogul, transformându-l într-un monolog pro PSD. A scos în evidenţă calităţile sale şi ale unor oameni politici, fără a se angaja direct în aprecieri. A pus punctul pe i la multe chestiuni la care, ca orice om cu pregătire şi bun simţ civic, subscriu: că Băsescu este responsabil pentru climatul instabil politic din România prin antagonizarea instituţiilor statului, prin înlocuirea dialogului politic cu o confruntare permanentă, prin deteriorarea limbajului public. A punctat o problemă, despre care intenţionam oricum să scriu un articol serios, privind criza sistemului internaţional de astăzi.

Dar ca să nu dau apă la moară unora de a mă acuza că aş fi simpatizant al lui Iliescu sau al PSD, şi că aş avea ceva visceral împotriva lui Băsescu, vreau să clarific ceva: una este să descoperi calităţi în orice om, indiferent de consecinţele actelor sale, şi alta este să discuţi moralitatea sau efectul concret al deciziilor sale. Le spun adesea elevilor mei, pentru a înţelege acest lucru numit privire critică, dându-le exemple din istorie, că este absolut halucinant să urmăreşti ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, de la un partid de, cred, 27 de membrii în 1919, la unul care să obţină aproximativ 40% din voturi în 1932-1933. Nu poţi să nu exclami, ca istoric, că trebuie să fii politician capabil, ca să pui în practică o maşinărie politică, care să producă o astfel de schimbare. Sau Stalin, care a manipulat, între 1924-1934, colegii de partid, asmuţindu-i pe unii împotriva celorlalţi, pentru ca, la final, să culeagă roadele politice. Sau Napoleon, care dincolo de războaie şi nenorociri, a ştiut cum să promoveze şi valori rămase universale, precum codul civil, deşi mă îndoiesc că ar fi făcut-o voit.

Dar revenind, “una este una, iar două sunt mai multe”, spunea o vorbă din strămoşi. Iliescu, indiferent de alura sa de decan de vârstă al politicii româneşti, evită responsabilitatea pentru multe dintre evenimentele pe care, adolescent fiind, le-am prins şi care mi-au rămas în minte: mineriadele, poziţia faţă de regele Mihai, păstorirea unui partid corupt de foşti nomenclaturişti şi de noi oportunişti şi cel mai grav evenimentele din 1989.

Nu sunt absurd.  Învinovăţindu-l pentru toate crimele revoluţiei mi se pare prea simplist şi unidirecţional. Ba chiar naiv. Şi naiv nu sunt decât atunci când vreau să par…(ştiu, sună stupid…). Mi-este greu să-l privesc pe Nea Ilici ca un evil mastermind al 1989. Într-o revoluţie este greu să controlezi totul. Revoluţia este anarhică, haotică şi, aşa cum aprecia E. Burke, riscă să fie deturnată adesea de la ideile cu care a pornit. Dar nici nu pot să accept că deşi “a mâncat usuroi, şi vrea să-i miroase gura a lapte”, ca să rămân în acelaşi ton de înţelepciune populară. A fost acolo în decembrie 1989. A condus alături de alţii câteva decizii. Bune, proaste. Dar este responsabil, alături de ceilalţi pentru ce s-a întâmplat. Nu sunt pe poziţiile radicalilor, care îl vor condamnat. Mi se par tardive multe lucruri în România de astăzi. Dar ar fi fost o dovadă de măreţie politică să admiţi, că, în condiţii grele de revoluţie, ai făcut şi greşeli. Nimeni nu este perfect… Mai puţin un politician.

Oricum, recomand multora să privească interviul ca un exerciţiu de abilitate a discursului, al limbajului public. Iliescu spune multe în spatele a nu spune nimic… Este un paradox. Dar măcar la capitolul discurs, chiar şi în lipsa celebrelor de acum “meandre ale concretului”, dă clasă multor politicieni de astăzi care confundă strada cu ţinuta responsabilă a celui ales de cetăţean.