Nu. Nu este o recenzie a lucrarii lui Ernest Casirer, deoarece nu am citi cartea. Desi titlul este incitant. Nu. Este vorba despre ce se intampla de ceva vreme in această ţară, mirifică şi fascinantă, dar din păcate locuită de oameni care nu o merită. Sună ca una dintre multele platitudini de care m-am saturat, pe care le aud zilnic la TV sau la locul de muncă. Sau chiar pe stradă, atunci când stau pe o bancă, urmărindu-mi copilul cum se joacă în parc, ori cand aştept pe cineva. Toţi se plang că democraţia este un regim politic defectuos, dar altul nu avem, că ne merităm soarta, că avem conducătorii pe care ni-i merităm, că nu suntem uniţi, etc.
Ceea ce mă îngrijorează pe mine este detaşarea mioritică cu care inclusiv tânăra generaţie îşi acceptă soarta trasată de o minoritate ce conduce ţara. Sau cel puţin se face că o conduce... Senzaţia mea este că retraiesc paginile de manual de istorie - lecţia Fascismul. Talentul lui Mussolini a fost de a face poporul italian, tot latin, şi de o inteligenţă politică mediocră, să accepte că Statul este o noţiune concretizată în instituţiile centrale: Guvern şi Parlament, pe care Partidul Naţional Fascist le-a acaparat după 1922. Nu că aş compara PDL de azi cu PNF sau pe Basescu cu Mussolini. Ar fi prea deplasat. (Acum, din fanfaronada lui Mussolini, pe care propaganda oficiala o transforma in virtute, mai regasim la liderii nostri de azi. Si Băselului ii plăcea să se pozeze prin mulţime, cu fesul pe cap, jovial, ca sa pară “unul dintr-ai noştrii”.)
Dar revenind. Ceea ce observ drept similitudine este modalitatea prin care se manipulează semnificaţia termenilor. Statul are multiple înţelesuri: reprezită o ţară, reprezintă instituţiile centrale şi locale, prin care se exercită autoritatea şi se administrează lucrurile publice, dar pentru noi este suma indivizilor care alcătuiesc această comunitate imensă, numită naţiunea română, care îşi duce veacul în limitele unui teritoriu cu limite schimbătoare de-a lungul istoriei. Ceea ce mă irită şi dezgustă, în acelaşi timp, este modul cras prin care nişte impostori politici (căci numindu-i politicieni i-aş gratula cu un termen pe care nu îl merită) se servesc de mediocritatea intelectuală a naţiei acestea, căreia tot ei i-au ucis şcoala, pentru a crea confuzia dorită cum că Statul nu suntem Noi - cei mulţi care le-au delegat puterea pentru un mandat de 4, respectiv 5 ani pentru Preşedinte – , ci Ei - cei ce au împărţit tortul Puterii. De aici, pare firesc ca orice măsură pe care o iau Ei să pară că de fapt Noi suntem de acord implict cu ea.
Ruptura dintre aleşi şi alegători este atât de mare încât primii nu o mai disting. S-au cocoţat într-un turn de fildeş şi de la înălţime ne disting ca pe nişte miriapode, ceea ce le amplifică sentimentul de zei atotputernici şi atotştiutori. Distanţa dintre Ei şi Noi îi face să uite că de fapt misiunea lor este de a asigura o bună guvernare, cu respectarea unor drepturi fundamentale, inerente fiinţei umane. De fapt, păcat este că uităm Noi, că printre drepturile fundamentale ale noastre este cel al rezistenţei la opresiune.
Poate par idealist, dar consider că atunci când un contract, inclusiv electoral, este încălcat unilateral, când, mai mult, una dintre părţi a minţit pe cealaltă pentru a obţine beneficii, când doar una dintre părţi profită excesiv în detrimentul alteia şi mai ales când nu reuşeşte să-şi îndeplinească menirea, pare firesc, în cadrul legal al democraţiei atât de hulite şi admirate, ca partea în culpă să plătească şi să i se retragă sprijinul. Într-o ţară cu tradiţie democratică, un politician surprins într-o poziţie delicată, morală sau economică, personală sau publică, se retrage de la putere. La noi, la Românica, guvernantul se agaţă cu disperare de putere, rupând cu gura, ca un câine turbat, că fără asumarea răspunderii sale totul se duce de râpă. Parcă am fi în Germania nazistă cu un Hitler delirant care se adresa conaţionalilor cerându-le să-şi lase grijile în seama sa.
Trăim într-o epocă în care dacă ceva nu se întâmplă la TV, nu există de fapt. Mă gândesc cum au reuşit unii tineri să se găsească şi să se facă ascultaţi prin intermediul internetului în Iranul de astăzi, unde dreptul la libera exprimare este cenzurat prin apelul ipocrit la Coran al guvernanţilor. Noi nu reuşim să comunicăm între noi… Am uitat cum să facem acest lucru… Şi mă revoltă cum zilnic se aude de câte o nouă dezvăluire de presă privind modul aberant cum se cheltuie banul public, sau despre contracte măsluite, sau despre venituri extravagante pentru nivelul acestei ţărişoare din bani publici, şi totuşi autorităţile competente se iau de florărese în pieţe care vând fără autorizaţie flori furate de pe mormintele pensionarilor care nu au mai rezistat să trăiască aceste vremuri. Nu că aş scuza frauda acestora, că o ilegalitate, în principiu, mică sau mare tot ilegalitate se cheamă, şi aceste practici, multiplicate la nivelul unei naţii o văduvesc de venituri reale în economia macro. Dar nici 10.000 de florărese ambulante, ţigănci sau nu, nu vor putea echivala costul unui kilometru de autostrada virtuala care se construieste la noi… Nu vor putea să echivaleze nici veniturile de la buget ale zecilor de agenţii fantomă ale Statului intrat pe mâna unor indivizi fără o reală pregătire administrativă.
Şi astfel, Statul s-a transformat într-o industrie rapidă de făcut bani, de tip fanariot, după sloganul “după mine, potopul!” Din păcate, facturile se decontează din buzunarele Noastre, ale celor care muncesc, plătesc taxe şi aşteaptă ca acest Stat să-şi îndeplinească menirea, refuzând încă să înţelegem că aşteptările noastre seamănă cu o piesă de Samuel Becket. Sau cu o fantezie…
Comentarii
Trimiteți un comentariu