Noua lege a învățământului

Unul dintre cele mai periculoase lucruri din univers este un popor ignorant înarmat cu revendicări reale. Dar asta nu-i nimic pe lângă pericolul pe care îl reprezintă o societate informată şi inteligentă vrând să-şi ducă la îndeplinire revendicările. Calamităţile pe care le poate cauza o inteligenţă vindicativă nici măcar nu pot fi închipuite.

Ieri am avut o şedinţă a Consiliului profesoral, având drept temă principală dezbaterea noului proiect de lege al educaţiei. Am avut subita senzaţie, la citirea anunţului făcut în Cancelarie, că Guvernul Boc, prin ministrul Funer(al)iu, a conştientizat, fie direct, fie prin intermediarii săi din ISJ-uri, că nu dă bine ca doar sindicatele să pară preocupate de soarta învăţământului românesc. Deci lipsă de inspiraţie, formalism sau spionaj al stării de spirit care guvernează şcolile româneşti în ultima vreme.

Înainte de şedinţă, Direcţiunea ne anunţă că va participa, din partea inspectoratului, un reprezentant care să ne explice şi să ne lămurească, ba chiar să şi noteze sugestii din partea noastră, a profesorilor, pe tema noii legi. Recunosc că nu o cunosc pe Doamna Inspectoare respectivă prea bine, având contacte doar în momentul în care mi-am depus dosarul de echivalare a doctoratului cu gradul I (acţiune pe care am amânat-o din lehamite şi scârbă asupra unui sistem, care vrea sa anuleze sporul de doctorat, faimosul spor de 15%, căci de, ce rost are să recunoşti valoarea, printr-o sumă infimă, când poţi acorda sporuri de zâmbet, de cunoaştere a unor limbi străine, etc.. altor categorii de bugetari de lux birocratizaţi). Impresia pe care mi-a făcut-o atunci a fost una plăcută, fiind o dulce la toate întrebările şi nelămuririle mele. Impresia pe care mi-a făcut-o ieri, înainte de şedinţă, a fost a unui miel sacrificat, trimis de ISJ ca un paratrăsnet al nemulţumirilor noastre.

De altfel, misiunea ingrată, atât a ei, cât şi a celorlalţi reprezentanţi ai statului, s-a văzut imediat. Cum să crezi într-o lege, scrisă pe un colţ de masă, incompletă şi ambalată frumos într-o prezentare PowerPoint de nota 8. (Elevii mei ar recunoaşte imediat asta).

Dar să revenim. Iată care sunt marile atuuri ale legii:

  • este o nouă abordare, bazată pe competenţe

de ceva ani buni predăm în şcoli pe baza competenţelor

  • este o recunoaştere a faptului că educaţia este un bun naţional, o investiţie, prin alocarea a 6%PIB

Să înţelegem că până acum nu a fost un bun naţional şi o investiţie, de vreme ce niciodată nu s-a acordat 6%PIB, şi că de acum înainte, prin tăieri de posturi, reduceri salariale, dispariţia de sporuri – şi aşa multe a drecului – sigur va primi educaţia aceşti 6%, precizaţi oricum în Constituţie şi nerespectaţi de nimeni până acum.

Dar ce să ne mai mire, avem o lege de 2 ani, privind mărirea cu 33% a salariilor, votată de parlament, sancţionată de preşedinte, avem sentinţă judecătorească câştigată pe această temă şi nu se aplică nici una, nici alta. Şi ceea ce mi se pare paradoxal este că, de obicei, când o decizie este considerată proastă, se aruncă pisica moartă în curtea opoziţiei sau a guvernului; dar cum atât opoziţia şi puterea de atunci, aceeaşi ca şi acum, doar cu roluri parţial schimbate, au votat în unanimitate, acum stau toţi cu pisica putrezită deja în braţe de ceva vreme şi nu se încumetă nimeni să ia taurul de coarne (cam animalieră comparaţia!).

  • se bazează pe raportul Comisiei prezidenţiale (de altfel această idee este reluată de vreo 3+4 ori în prezentare) şi pe rapoarte din UE (şi alte prescurtări cu rezonanţe culte din afară).

Bun, acum eu nu mai ştiu dacă preşedintele are printre prerogative iniţiativa legislativă, precum cândva monarhia noastră constituţională, dar cu siguranţă ştiu că ar trebui să aibă cu totul alte preocupări decât să organizeze comisii pe probleme care ar privi parlamentul, precum o nouă lege organică, ca cea a educaţiei, comisii care au specialişti de multe ori fără nici o tangenţă cu lumea reală a educaţiei, care nu au predat vreodată în sistem, care nu s-au confruntat cu problemele reale ale sistemului, comisii care costă bani şi timp. Eu credeam că o nouă lege se face şi prin consultarea părţilor implicate, şi ştiu că sindicatele ne-au cerut opinii în ultimii ani, cu care s-au dus la negocieri, că şi PSD-ul a avut o lege a educaţiei. Dar surpriză, după 2 ani de daraveră, ne trezim cu acelaşi proiect Miclea (PDL), împachetat frumos în alt ambalaj. Dar cred că eu speram că trăiesc într-o ţară normală…

Pe de altă parte, când oare se va găsi cineva care să facă o lege şi în concordanţă cu realităţile româneşti, căci în concordanţă cu realităţile din alte ţări, unele cu mult înaintea noastră ca dezvoltare şi putere economică, din UE şi nu numai, tot facem şi încercăm să prostim profesorii şi părinţii că sunt în conformitate cu cerinţele europene. Oameni buni, trezirea! UE ne recomandă să facem ceva, nu ne impune încă nimic, deoarece nu suntem într-o federaţie, ci într-o uniune, şi asta înseamnă că, în cele mai multe privinţe, statul român rămâne suveran! Haide să nu ne mai ascundem după degete, sau in cazul de faţă după UE!

  • descentralizarea

Nu am auzit o gogoriţă mai repetată în România ca aceasta. Descentralizare înseamnă, după umila mea opinie confirmată şi de DEX, că instituţiile nu mai depind de centru, adicătelea guvern, ci se finanţează şi gospodăresc pe plan local. Buuuuuuuuun! Acuma să-mi spună şi mie cineva unde se găseşte centralizare la noi!? Guvernul trimite bani în teritoriu la primării şi ele ni le repartizează nouă pe şcoli. Deci, de unde vin banii? Nu de la Centru?

Că unele primării au o oarecare marjă de a direcţiona anumite fonduri în diverse domenii, asta nu se numeşte descentralizare. Asistam acum ceva vreme la o discuţie pe Realitatea, moderată de Tatulici, cu primarii comunelor din diverse părţi ale României. De ce se plângeau primarii? Că nu-şi pot onora promisiunile şi proiectele din cauza banilor, care sunt primiţi de la Consiliile Judeţene, care sunt politizate, şi care, la rândul lor, primesc bani de la Guvern.

  • principiul răspunderii publice al şcolii

Ce naiba o mai fi aia, că nimeni nu a putut să-mi răspundă. Aşa că mă încumet să improvizez o explicaţie: şcoala nu dă performanţă, o desfiinţăm, sau îi dăm bani mai puţini, mai ales că finanţarea urmează elevul. Dar voi reveni asupra acestui principiu din urmă.

  • se face clasă pregătitoare.

Frumoasă idee. E tentant să cazi în plasa acestei sintagme atractive: copiii trebuie să socializeze măcar un an, înainte de a merge la şcoală. Câţi dintre noi, părinţii, nu  ne-am dat copiii, răsfăţaţi de bunici sau bone, la grădiniţă, măcar pentru un acest an, pentru a se putea integra fără dificultăţi în colectivitate. Dar unde faci această clasă pregătitoare: la grădiniţă? Atunci unde se mai respectă principiul educaţiei unitare, mai ales la nivelul claselor primare? Adică copilul face 1 an grădiniţă, apoi îl smulgi de acolo şi-l trimiţi la o altă locaţie, şcoala, unde o ia de la zero cu educaţia şi integrarea în colectiv nou?

Sau aduci educatoarele în şcoli? Atunci desfiinţăm grădiniţele? De unde săli de clase, cu dotări speciale, precum cantină la şcoli, când nu sunt săli de sală suficiente? Dar cum va fi în mediul rural, unde deja dispar grădiniţe şi şcoli? Părinţii de acolo vor merge km să ducă copilul, sau îl trimit pe jos singur? Sau vor fi microbuze multe, precum au mai fost şi până acum? Dar astea nu costă bani? In plus chiar?

  • posibilitatea finanţării publice

Posibilitate? Adică se poate sau nu se poate? Pai şi cine va finanţa şcoala, mai ales după  vârsta de 16 ani, adică clasa a IX-a? Părinţii, comunitatea locală? Am primit o explicaţie hilară: asta înseamnă că manualele nu vor mai fi gratuite în liceu. Nu zău? Şi până acum  nu era tot aşa? De ce nu se specifică clar ce înseamnă conceptul în sine. Nici o noţiune vagă nu mi-a inspirat vreodată încredere.

  • se consideră ca vârsta de 16 ani este suficientă ca tânărul să ia decizii responsabile, şi că în cazul deciziei de a nu mai urma şcoala, poate să se angajeze şi să se perfecţioneze prin alte mijloace ce se vor specifica ulterior.

ĂĂĂĂĂĂĂĂĂ! Şi aşa vrem să combatem abandonul şcolar? Adică dăm mână liberă tinerilor care, nu-i aşa, sunt mai mult decât responsabili la 16 ani, să nu mai facă şcoala? Nu mai bine spunem pe şleau: cei de la ţară, sau cei săraci, fără mijloace materiale decente, vor rămâne îndobitociţi, ca şi mulţi din părinţii lor, fără şanse reale de emancipare prin educaţie, decât în măsura unor burse, care sunt altă povară financiară pentru stat.

La ora actuală, 40% populaţia României trăieşte în mediul rural. Marea majoritate are propria gospodărie şi mulţi ţărani sunt autosuficienţi economic. Deci statul român nu sprijină cu nimic acest segment de populaţie, decât cu câteva pensii de mizerie şi ajutoare sociale, şi astea doar unei mici părţi. Aceşti ţărani plătesc totuşi impozite local. Deci statul român câştigă.

Ce e mai trist este că, afectat de criză, statul român nu este în stare să aibă grijă de restul de 60%, care munceşte, dar vrea să mărească numărul celor care vor trebui să se descurce cum pot, fără pensie pe viitor, căci nu vor cotiza cu nimic la acest fond, fiind la ţară, cu propria gospodărie.

Simplificat: populaţie multă, needucată, masă de manevră electorală, care se mulţumeşte cu puţin şi care nu va afecta decât parţial resursele financiare ale statului. Mai mult, statul câştigă şi prin aceea că mai puţini copii la liceu, mai puţine licee, mai puţini profesori, mai puţini oameni de valoare. Deci o feudalizare a societăţii, fără a-i spune pe nume

Şi încă ceva. Ce înseamnă alte mijloace de perfecţionare? Să înveţe o meserie de unde? Nu trebuie şcoli de meserii? Nu pentru asta funcționează colegiile tehnice? Mai bine spus, muncitori necalificaţi, plătiţi prost şi muncind mult pentru patronate… adică sclavi sau şerbi pentru cei bogaţi.

  • portofoliul educaţional

Super tare conceptul. Adică au tradus tipul francez de portofoliu educaţional, drept model pentru noi, un fel de carte de vizită a elevului, pe care cine va trebui să-l întocmească? Probabil profesorul. Dar profesorul are în fiecare an şi câte 7-9 clase, cu o oră pe săptămână adeseori, cu efective de 30 elevi pe clasă. Adică eu trebuie să monitorizez între 200-300 de elevi. Sau va fi personal specializat ca în Franţa? Caci nu se precizeze clar. Dacă da, unde este economia? Dăm afară profesori ca să angajăm psihopedagogi? Dar nici astăzi nu sunt dintr-ăştia în toate şcolile româneşti!!!!

  • ne inspirăm din modelul finlandez de şcoală

Dar noi avem aceleaşi realităţi ca în Finlanda? Acolo şcolile sunt mici universităţi, autonome, cu dotări dintre cele mai performante, pentru a stimula creativitatea elevului. De ce noi punem căruţa înaintea boilor? Unde avem noi piscine şi terenuri de sport, cantine, ateliere de desen şi ceramică? Nu ar trebui să începem cu investiţiile în baza materială mai întâi, şi apoi cu programe after school?

E frumos să ţii elevul prins în activităţi extraşcolare după ore, dar unde? În unele şcoli nu sunt laboratoare, săli, darămite echipamente noi. Adică la ţară, copii vor avea competenţe cu ce le oferă şcoala de ţară ( o sapă şi o greblă), iar cei de la oraş, cum o vrea primarul… Oare nu le este rușine guvernanţilor să ne compare cu alţii, când noi nu avem drumuri şi poduri, dar avem perdele la Ministerul Turismului?

TO BE CONTINUED….

 

Etichete Technorati:

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…