Treceți la conținutul principal

Truman şi Marshall. Viziunea americană asupra Europei de la Potsdam la Planul Marshal(1945-1947)


Situaţia din Europa, în săptămânile care au precedat numirea lui Harry S. Truman în postul de Preşedinte al Statelor Unite ale Americii, se schimbase foarte mult în avantajul Uniunii Sovietice. În Europa de Est, la 6 martie 1945, regele Mihai I al României a fost nevoit să demită guvernul Rădescu, „neprietenos” faţă de Moscova, şi să numească un guvern de coaliţie, condus de dr. Petru Groza, un guvern dominat de fapt de comunişti. Un tratat pe cinci ani a fost semnat cu Uniunea Sovietică ca semn al amiciţiei româno-sovietice, stabilite imediat după plecarea lui Rădescu. În Ungaria, cu sprijinul armatei de ocupaţie sovietică, comuniştii locali au fost sprijiniţi să acceadă la putere, la fel ca în Bulgaria[1]. În Germania, trupele sovietice se apropiaseră vertiginos de Berlin şi doar luptele disperate de rezistenţă ale rămăşiţelor armatelor germane amânau destinul inevitabil al unei ocupaţii sovietice, mai ales că armatele anglo-americane nu se grăbeau să ocupe poziţii strategice în centrul Europei[2]. Ambasadorul Averell Harimann avertiza repetat pe muribundul Roosevelt că Uniunea Sovietică încalcă flagrant spiritul înţelegerii de la Yalta[3]. Însă Roosevelt era, până în ultima clipă. hotărât să apere cordialitatea relaţiilor sovieto-americane.
La 13 aprilie 1945, Truman devenea noul Preşedinte al Statelor Unite. În prima zi de preşedinţie, a primit informarea lui Stettinius, Secretarul de stat, asupra chestiunilor de politică externă ale Washingtonului, informare care l-a proiectat direct în vâltoarea problemelor legate de sorta continentului european. Raportul lui Stettinius se baza pe informaţiile lui Harimann, ce se îndreptase spre Washington în acele zile de aprilie, tocmai pentru a oferi la cald impresiile sale asupra evenimentelor din Europa de Est şi asupra acţiunilor Uniunii Sovietice. Nicăieri în Europa eliberată, susţinea Stettinius, Uniunea Sovietică nu va accepta să admită intervenţia puterilor occidentale, prin apelul la spiritul declaraţiilor de la Yalta[4]. La 17 aprilie 1945, Uniunea Sovietică, aflată în tratative cu guvernul polonez de la Lublin pentru un pact de asistenţă mutuală, a replicat prin vocea lui Vîşinski că Yalta nu avea nimic de a face cu această acţiune[5]. Prin acest gest, Moscova trecea practic peste aliaţii săi în soluţionarea chestiunii poloneze, amânate în februarie în Crimeea. Problema, destul de delicată, a fost lăsată spre discutare pentru întâlnirea lui Truman cu Molotov, care se îndrepta spre Conferinţa de la San Francisco, preconizată la 25 aprilie 1945, ce urma să materializeze proiectul lui Roosevelt al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Nici bine ajuns în fruntea celui mai puternic stat din lume, Truman se confrunta deja cu problemele europene. La întrunirea din 20 aprilie 1945, cu Averell Harrimann, Stettinius, subsecretarul de stat James C. Grew şi expertul pe probleme sovietice Charles E. Bohlen, Preşedintele a fost confruntat cu necesitatea unei noi abordări a relaţiilor sovieto-americane în privinţa Europei. Harrimann a dominat întreaga şedinţă cerând adoptarea unei politici mai ferme a Preşedintelui vizavi de Moscova, pe problema includerii în guvernul polonez a unor membri din exilul londonez, pentru a nu lăsa gruparea de la Lublin, controlată de Stalin, să preia controlul puterii în Polonia. Harrimann a insistat şi asupra modului în care înţeleg sovieticii să-şi conducă politica externă, ce nu urmează nici unul din principiile generale ale relaţiilor internaţionale. Orice înţelegere presupune concesii din ambele părţi, dar nu şi pentru sovietici. Spre plăcuta surprindere a celor prezenţi, Truman a declarat că „vom intenţiona să fim fermi cu Ruşii şi nu vom face nici o concesie de la principiile şi tradiţiile americane ca să le câştigăm favoarea lor… Nu mă voi aştepta să obţin de la ei sută la sută din ceea ce urmărim noi. Dar simt că voi putea lua optzeci la sută”[6].
La întâlnirea cu Molotov, din 22 aprilie 1945, de la Washington, Truman s-a arătat iniţial destul de cordial faţă de interlocutorul său, ca apoi să pună în aplicare tonul abordat cu două zile înainte. După ce i-a transmis lui Molotov interesul deosebit al Statelor Unite în privinţa chestiunii poloneze, care va deveni „un simbol al relaţiilor noastre internaţionale”, Preşedintele a lăsat discuţia să continue între responsabilii politicii externe. A doua zi Stettinius l-a informat pe Truman că discuţiile s-au blocat în chestiunea guvernului polonez, dar Preşedintele i-a reconfirmat secretarului său de stat poziţia forte pe care trebuia să o adopte faţă de Molotov: „înţelegerile noastre cu Uniunea Sovietică au mers până acum doar într-o singură direcţie şi asta nu poate să mai continue aşa.” Printre cei prezenţi, Stimson, încă Secretar de război, şi generalul Marshall au căutat să domolească tonul tranşant al noului Preşedinte, argumentând că până atunci, sovieticii îşi îndepliniseră obligaţiile militare fără reproş[7]. Dar la întâlnirea din după-amiaza aceleiaşi zile, dintre Truman şi Molotov, Preşedintele american a surprins neplăcut pe Molotov cu o serie de replici categorice privind poziţia Statelor Unite faţă de problema poloneză. Truman a căutat să-i sublinieze interlocutorului său că cererile anglo-americane privind participarea şi a unor reprezentanţi de la Londra, în viitorul guvern oficial polonez, sunt „rezonabile”. „Guvernul sovietic trebuie să realizeze că, de această dată, eşecul depăşirii implementării deciziilor din Crimeea asupra Poloniei ar zgudui serios încrederea în unitatea celor trei guverne şi în hotărârea lor de a continua colaborarea pe viitor, aşa cum a fost în trecut”. După cum avertizase Harrimann, cu o săptămână în urmă în analiza sa asupra incidentului tratativelor sovieto-poloneze, Molotov a căutat să disocieze Yalta de acordul comun al celor trei asupra Poloniei, ceea ce l-a făcut pe Truman să intervină din nou brusc, amintindu-i lui Molotov că prietenia dintre cele două naţiuni, pe care le reprezentau, poate să continue doar pe baza abordării în comun a tratativelor şi nu doar unilateral ca până atunci”. Contrariat, Molotov a replicat că nimeni până atunci nu-i mai vorbise în acest fel, semn că noul Preşedinte american era o surpriză neplăcută pentru responsabilul sovietic de politică externă. Truman a încheiat prin a-i transmite lui Molotov: „Ţineţi-vă de înţelegeri şi nu vi se va mai vorbi astfel”[8].
Este adevărat că, de la această întrevedere, s-a născut o animozitate personală între cei doi oameni de stat, Truman şi Molotov, care nu putea decât să conducă la înrăutăţirea relaţiilor sovieto-americane. Dar noul Preşedinte nu era un alt Roosevelt. În fapt, aproape nimic nu-i asemăna pe cei doi preşedinţi. Harry S. Truman era cât se poate de diferit de marele său predecesor, care fusese membru al înaltei societăţi din cosmopolita zonă de civilizaţie din nord-estul american, dintr-o familie cu tradiţie în politica americană. Roosevelt fusese educat în cele mai bune şcoli şi facultăţi, cu experienţe peste hotare, încă de la începutul formaţiei sale intelectuale. Şi aşa cum s-a evidenţiat, cariera lui Roosevelt fusese în întregime o pregătire pentru cea mai înaltă funcţie din stat.
Truman însă provenea din clasa mijlocie rurală a zonei central-vestice (middle-west) a Americii, celebră pentru conservatorismul ei tradiţional şi pentru izolaţionismul manifest. Truman absolvise doar studii secundare şi era un produs al politicii mai degrabă provinciale a Statelor Unite. A devenit vicepreşedinte aproape accidental, numai după ce prima opţiune a lui Roosevelt, James Byrnes fusese respinsă[9]. Ca senator de Misssouri nu s-a remarcat în mod deosebit faşă de politica externă americană pe parcursul celui de-al doilea război mondial cu excepţia unei intervenţii rămase celebre: „Dacă vedem că învinge Germania, noi trebuie să ajutăm Rusia, iar dacă Rusia este cea care câştigă, trebuie să ajutăm Germania, ca în felul acesta să le lăsăm să se omoare cât mai mulţi, deşi nu vreau să-1 văd pe Hitler victorios în nici un caz. Nici unuia dintre ei nu-i pasă de cuvântul dat"[10]. Această replică ne poate indica faptul că antisovietismul său, mai degrabă o neîncredere în comunism, reacţie tipică pentru regiunea middel-west-ului, pe care-o întruchipa, era deja înnăscut, la momentul obţinerii funcţiei de Preşedinte.
Harry Truman a dat puţine semne, în zorii preluării mandatului prezidenţial, că se va putea ridica la aşteptările personalităţii mitice a lui Roosevelt, cel care dominase conştiinţa americanilor pentru mai mult de un deceniu. Fără o reală experienţă de politică externă anterioară, Truman părea a porni de la început cu un serios handicap, mai ales că Roosevelt nu l-a cooptat în deciziile şi planurile sale diplomatice, în lunile ce i-au precedat moartea. Şi nici nu fusese pus la curent cu proiectul construirii bombei atomice. Părea că Truman se trezise la fruntea unui puternic stat fără a avea habar asupra problemelor grave ale moştenirii lui Roosevelt: sarcina de a conduce Statele Unite în ultimele clipe ale războiului mondial şi de a construi o nouă ordine internaţională. Şi aceasta se întâmpla în timp ce proiectul stabilit la Teheran şi Yalta slăbea la încheieturi[11]. În ciuda acestor handicapuri Truman a părut la înălţimea aşteptărilor în primele zile ale preşedinţiei sale. Aceasta se explică prin încrederea sa în instituţia pe care o reprezenta şi în misiunea sa de a răspunde cerinţelor pe care americanii le aşteptau de la el[12]. Dar la fel de importantă a fost extraordinara sa capacitate de a se înconjura de experţi şi consilieri pe probleme, pe care în mod evident nu le cunoştea sau nu se putea pronunţa fără o consultare în prealabilă cu cei avizaţi[13]. În timpul preşedinţiei sale importanţa „policy-maker”-ilor, a „decision-maker”-ilor a sporit covârşitor la Casa Albă, cu puternice consecinţe pentru viitorul Statelor Unite şi a politicii lor faţă de Europa.
Devenind Preşedinte, Harry S. Truman, s-a străduit iniţial să continue moştenirea lăsată de Roosevelt, de a ţine alianţa unită. Dar Truman nu trăise precum predecesorul său, exaltarea parteneriatului, din vremea războiului, cu sovieticii, şi de aceea a avut un devotament mult mai puţin emoţional faţă de unitatea aliaţilor decât avusese Roosevelt. Pentru noul Preşedinte unitatea aliaţilor reprezenta mai mult o preferinţă practică decât o necesitate emoţională sau morală. În consecinţă a refuzat să facă publice luările de poziţie dure faţă de Molotov, mai ales că în acele zile se desfăşura Conferinţa de la San Francisco[14]. Odată însă ce visul lui Roosevelt a pornit pe un drum propriu, Truman s-a aplecat, alături de consilierii săi, asupra provocărilor pe care scena internaţională le punea în faţa tinerei administraţii americane.
Concluzia lui Truman şi una din convingerile care au stat la baza viitoarelor sale acţiuni diplomatice a fost că „Ruşii au nevoie de noi mai mult decât avem nevoie noi de ei”[15]. Această nouă abordare a lui a fost bine primită de acei oficiali americani care vedeau în Uniunea Sovietică un pericol: James Forrstal, Secretarul Marinei, subsecretarul de stat James Grew, senatorul Arthur H. Vandenberg, unul din liderii republicani şi alţii, fapt ce atestă că, cel puţin la Washington, starea de spirit faţă de acţiunile aliatului sovietic începea să se schimbe[16].
Întâlnirea trupelor sovietice şi a celor americane pe Elba în mai 1945 a marcat simbolul declinului Europei. Continentul se afla în ruine. În acest moment, Truman s-a îndreptat totuşi asupra sfatului emisarului său, venit de la Moscova în acea lună, bancherul James Davis, de a nu da curs rugăminţii adresate de Churchill[17] de a menţine trupele americane pe poziţii de forţă în Germania, pentru a forţa pe Stalin să accepte compromisul aliat asupra Poloniei. În consecinţă, trupele americane şi implicit cele britanice s-au retras pe limitele zonelor de ocupaţie convenite deja. Gestul sovieticilor de a acorda iniţial o cale de acces, apoi trei către Berlinul de Vest, în urma solicitării lui Eisenhower din 28 iunie 1945 a părut drept un semn de bunăvoinţă[18].
În ciuda tensiunilor anglo-americane, care persistă încă la acea vreme, Washingtonul l-a asigurat pe Churchill că nu va recunoaşte legitimitatea nici unui guvern impus de Kremlin. Misiunea lui Hopkins la Moscova, din mai 1945, urmărea obţinerea din partea lui Stalin a unui angajament că nu se va trece peste părerea americană în rezolvarea chestiunii poloneze. În ciuda moderaţiei cererilor lui Hopkins, de a se include patru cinci membri ai guvernului de la Londra în viitorul executiv polonez, Stalin a rămas neclintit. A admis totuşi câteva nume ca bază de discuţie a comisiei aliate[19]. În cele din urmă, în iunie 1945 s-a format un guvern provizoriu de uniune naţională în Polonia, cu cinci figuri ai Partidului Agrarian în componenţa sa. Harrimann a transmis că era cel mai bun aranjament la care se putea spera pentru exilul polonez din Londra[20]. La 5 iulie 1945 Statele Unite au recunoscut noul guvern, care de fapt nu era decât o paiaţă a sovieticilor[21].
Este interesant de urmărit de ce Statele Unite au admis ideea guvernelor reprezentative ca soluţie pentru rezolvarea crizei determinate de creşterea preponderenţei sovietice, în aria Europei de Est. Includerea câtorva membri ai opoziţiei din ţările est-europene era clar un paliativ. Probabil, în luarea acestei decizii, a contat faptul că mai ales Statele Unite au pornit de la premisa că oricum aceste ţări sunt sub controlul armatei sovietice şi că nu se poate face nimic. Această resemnare este consecinţa firească a preponderenţei în opinia publică americană a curentului „aduceţi băieţii acasă”(„bring the boys home”)[22]. Oficialităţile americane trebuiau să ia în calcul şi soluţia unei confruntări militare, dacă s-ar fi hotărât să adopte o poziţie radicală în relaţiile oficiale cu Uniunea Sovietică. Iar aici, chiar şi neclintitul Truman trebuia să admită puterea poporului. De aceea paleativul era şi o spălare pe mâini, asemenea lui Pilat din Pont, faţă de acelaşi public naţional şi internaţional, ce se traducea prin „am făcut tot ce ne-a stat în putinţă conform Declaraţiei de la Yalta”.
La jumătatea anului 1945, între 17 iulie şi 2 august 1945, a avut loc ultima Conferinţă tripartită la nivel înalt a celor Trei Mari. Cum doar în Orientul Îndepărtat, războiul mai continua ca un epilog tragic, prelungit la maxim de sacrificiul japonez de neclintit, cei Trei Mari urmau să discute problemele lumii postbelice. Europa întreagă aştepta cu teamă şi speranţe vocile celor prezenţi.
Agenda americană pentru Conferinţa de la Potsdam era inevitabil dominată de problemele Europei. Chiar asistenţa militară sovietică împotriva Japoniei nu mai părea necesară pentru unii oficiali militari americani precum generalul Eisenhower[23]. De fapt ajutorul sovietic nu ar fi fost decât o ocazie pentru Moscova de a-şi spori influenţa în Pacific. Truman şi noul său Secretar de stat, James Byrnes[24], erau pregătiţi să obţină, de pe urma Conferinţei, câteva asigurări ale neparticipării americane în chestiunile europene şi, de aceea, se pregătiseră să facă faţă acestei provocări. În privinţa unui ajutor economic american către Europa, Truman pare să se fi decis ca el să fie redirecţionat către U.N.R.R.A. (United Nations Relief and Rehabilitation Administration) şi, astfel, departe de o implicare directă a ţării sale, mai ales că, la 5 iulie 1945, în ajunul plecărilor către Potsdam a dispus sistarea programului Lend and Lease pentru spaţiul european[25]. În continuare, prioritatea o constituia războiul împotriva Japoniei.
Dacă acestea erau orizonturile în ceea ce priveşte aria economicului, la nivel politic soluţia deja promovată a susţinerii alegerilor libere în Europa, ca o condiţie a recunoaşterii oficiale a guvernelor ţărilor ocupate, era principala direcţie de acţiune[26]. Iar dacă prestigiul Americii ar fi crescut prin această acţiune în Europa, acest fapt ar fi fost binevenit, mai ales pentru imaginea publică. Nu este de mirare că majoritatea discuţiilor de la Potsdam au luat o orientare propagandistică. Cum problemele europene nu aveau cerbicia aşteptărilor britanice sau ale lui Stalin, Truman s-a regăsit, de cele mai mult ori, în aceeaşi ipostază ca şi Roosevelt, de mediator al disputelor anglo-sovietice. Preşedintele se simţea responsabil doar pentru problemele Germaniei, deoarece acesta fusese adversarul care, odată înfrânt, trebuia readus la normalitate, mai ales că trupele americane staţionate în Germania îndeplineau şi misiunea de garant al acestei misiuni.
Surprinzător, moştenirea Potsdamului nu a fost o acutizarea a conflictului dintre Marea Britanie şi Uniunea Sovietică asupra Europei, aşa cum a lăsat să se vadă aprigele dispute verbale dintre Churchill şi Stalin, ci mai degrabă naşterea antagonismului sovieto-american asupra spaţiului european. Atitudinea mult mai tranşantă a delegaţiei americane a fost şi rodul convingerii că Statele Unite au o mai mare marjă de acţiune, datorită situaţiei net favorabile la sfârşitul războiului: bomba atomică, o armată considerabilă dotată la cele mai înalte standarde ale vremii, o economie explozivă, poziţii cheie ale bazelor americane în lume, un ascendent asupra Marii Britanii şi Vestului Europei.
Conferinţa de la Potsdam a arătat, pe de altă parte, că sfera de interes a diplomaţiei americane se îndreaptă cu predilecţie spre Europa Occidentală. Soluţia poloneză şi atitudinea constantă a lui Truman de a readuce discuţia asupra Germaniei, în detrimentul certurilor anglo-sovietice asupra Europei de Est, demonstrează că aceasta va deveni în scurt timp problema numărul unu a politicii externe privind Europa. Pragmatismul american se pare că a acţionat prompt la această Conferinţă. Europa de Est era deja dominată de sovietici şi ei ar trebui să se preocupe de ea. Aceasta pare a fi concluzia americană asupra chestiunii. Iar în privinţa graniţei de est a Germaniei, faptul era deja consumat; autorităţile poloneze deja expulzau în masă populaţia germană din zona în dispută şi ar fi fost imposibil să se reia tragediile schimbului de populaţii într-un teritoriu şi aşa devastat de război.
Dar Statele Unite mai deţineau un atu, e adevărat unul cam incomod şi care a contribuit inevitabil la împărţirea Germaniei. Este vorba despre Franţa. Anul 1945 a adus o reorientare a politicii americane asupra acestui partener considerat de Roosevelt minor. O redresare economică şi militară a Franţei ar fi contribuit la relaxarea prezenţei militare americane în Europa, mai ales datorită interesului francez asupra viitorului Germaniei. Încă de la Potsdam, Truman a semnat o directivă, prin care autoriza transportul cărbunelui din Ruhr către Franţa, pentru a răspunde insistentelor solicitări economice ale Parisului[46]. De altfel poziţia Departamentului de Stat american în 1945 oficializa această viziune, subliniind că „este politica guvernului Statelor Unite de a susţine restabilirea unei Franţe puternice pentru ca această ţară să poată servi ca un zid de apărare al democraţiei pe continentul european şi să poată fi în poziţia de a-şi asuma treptat o mai mare responsabilitate în ocuparea Germaniei şi menţinerea păcii”[47]. Aceasta nu însemna că relaţiile anglo-americane erau înlocuite de o colaborare mai strânsă cu Franţa. Este adevărat că poziţiile Marii Britanii şi ale Statelor Unite nu au mai coincis în politica externă şi militară între Teheran şi Potsdam. Dar Washingtonul continua să sprijine economic Marea Britanie, iar cele două ţări colaborau în teren mult mai bine.
De altfel, începând cu 1945 şi cu administraţia Truman, disputele dintre departamentele de stat şi oamenii cheie ai puterii din spatele Preşedintelui se acutizează tocmai pe tema direcţiilor de acţiune în Europa: direcţia franceză, cea engleză şi cea germană. Departamentul de Război avea propriul favorit european în câştigarea interesului faţă de problemele Europei: Germania. Omul cheie era administratorul zonei de ocupaţie americană din Germania, generalul Lucius Clay. El avea drept consilier pe fostul consul american din München, Robert Murphy, un bun cunoscător a realităţilor germane, mai ales din sud. Spre deosebire de cei din Washington, Clay se confrunta cu tragediile vieţii de zi cu zi din Germania postbelică. La dispoziţia sa, ca instrument de acţiune se afla directiva Comandamentului Suprem JCS 1067[48] ce reglementa modul de organizare a zonei americane de ocupaţie din Germania. Chiar dacă nu era la fel de drastică, precum Planul Morgenthau, Clay s-a văzut lipsit de instrumente clare de a face faţă problemelor. De aceea folosindu-se de prevederea, care acorda puteri guvernatorului american în Germania „de a lua măsuri pentru a preveni bolile şi incidentele”, Clay a început să refacă stabilimentele industriale, căile de comunicaţii şi în general redresarea economică şi infrastructurală a zonei sale de ocupaţie. Tot Clay a fost cel care s-a opus directivei lui Truman de a slăbi potenţialul economic al Ruhr-ului în favoarea Franţei[49]. Generalul Lucius Clay a justificat politica sa în Germania prin aceea că „pentru mine era evident că un vacuum economic în centrul Europei însemna haos economic în întreaga Europă. Aşa că de la început am înţeles că noi trebuie să facem ceva în domeniul economic în ciuda directivei JCS 1067 şi am reuşit să realizăm ceva prin scutirea Statelor Unite de cheltuiala a câtorva sute de milioane de dolari anual pentru mâncare şi altele către Germania”[50].
Disputa dintre prioritatea Germaniei sau a Franţei în Europa a dominat întrevederea de la Washington, din septembrie 1945, dintre Byrnes şi ministrul de externe francez Bidault. Franţa se simţea ameninţată de o refacere a unităţii germane, ce demonstrase, aşa cum s-a arătat deja, că o Germanie unitară a atacat de trei ori Franţa între 1871 şi 1940. Poziţia franceză punea în dificultate pe americani, deoarece Bidault şi de Gaulle reluau pledoariile de securitate ale Uniunii Sovietice de la Yalta şi Potsdam, unde Stalin a primit câştig de cauză. Franţa ar fi dorit dezmembrarea Germaniei şi preluarea Saar-ului, iar Ruhr-ul să fie pus sub administraţie internaţională. Byrnes a propus în schimb un tratat pe 25 de ani, ce cuprindea angajamente de dezarmare a Germaniei şi de asigurare a necesarului de cărbune din Ruhr pentru industria franceză. Dar adevărul era că Franţa era mult mai sensibilă la problema unităţii Germaniei şi continua să uzeze de dreptul de veto în problema administrării economice unitare a Germaniei[51]. Dilema Departamentului de stat era destul de mare: Jean Monnet negocia un acord de împrumut american către Franţa, în valoare de 500 milioane de dolari, necesari refacerii industriei franceze. Lipsa cărbunelui ar fi determinat o închidere a fabricilor din estul Franţei şi şomajul ar fi radicalizat spiritele în Franţa şi aşa aflată sub spectrul ameninţării comuniste[52]. În consecinţă Byrnes a presat Departamentul de Război să treacă peste recomandările lui Clay.
Aceste dispute interdepartamentale, între strategiile de urmat pe continentul european, trădează de fapt o implicare din ce în ce mai directă a Americii în Europa. După o abandonare în favoarea universalismului rooseveltian al Naţiunilor Unite, Washingtonul revenea în arena europeană atras de problemele economice, de frica comunismului şi a ameninţării sovietice. Oferta lui Byrnes făcută Franţei, din septembrie 1945, este una fără precedent în istoria diplomaţiei izolaţioniste americane, deoarece Washingtonul propune un tratat, care ar fi legat clar pe viitor destinele Statelor Unite de cele ale vestului Europei.
La conferinţa de la Londra, din septembrie 1945, a Consiliului Miniştrilor de Externe relaţiile sovieto-americane s-au înrăutăţit. Molotov a insistat asupra recunoaşterii guvernelor Bulgariei şi României, fapt refuzat de Byrnes. De altfel, miniştrii de externe britanic, francez (dar şi chinez) au făcut front comun împotriva lui Molotov, ceea ce indica strângerea relaţiilor Washingtonului cu aliaţii săi vest europeni. Evident, Conferinţa nu a înregistrat nici un succes notabil[53]. Byrnes a căutat, în relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, să se folosească de chestiunea monopolului atomic american, dar din păcate Truman nu a părut prea încântat de idee. Misiunea Erthridge, din 1945, a recomandat lui Byrnes, cu insistenţă, să privească mult mai atent poziţiile pe care le consolidează Uniunea Sovietică, în ţările din Europa de Est, ameninţând Turcia, Grecia şi Strâmtorile[54].
Anul 1945 s-a încheiat prin convorbirile lui Byrnes la Moscova, din luna decembrie. Secretarul de stat spera ca să ajungă la un acord, printr-o discuţie directă cu Stalin asupra tratatelor de pace. Harrimann şi Bohlen, experţii sovietologi ai lui Byrnes, l-au avertizat că încăpăţânarea cu care Washingtonul se crampona de recunoaşterea regimurilor din România şi Bulgaria va naşte de la început un blocaj[55]. În cele din urmă s-a convenit ca, prin includerea unor reprezentanţi ai opoziţiei în instituţiile de conducere ale Bulgariei şi României, Statele Unite şi Marea Britanie să recunoască guvernele celor două ţări est-europene. Byrnes a cedat şi în faţa cererii de îndepărtare a Chinei şi a Franţei de la redactarea tratelor de pace, pentru a obţine acordul lui Stalin pentru convocarea, în 1946, a Conferinţei de pace. Pe tot parcursul conferinţei de la Moscova, delegaţia britanică a fost pur şi simplu ignorată. În ciuda avertismentelor lui Bevin privind ameninţarea sovietică din Iran, Byrnes a preferat să treacă cu vederea chestiunea[56]. De altfel, evenimente care nu prea aveau de a face cu problemele europene, precum problema iraniană şi cea turcă, au condus la îmbunătăţirea relaţiilor anglo-americane, paralel cu o implicare din ce în ce mai adâncă a diplomaţiei americane în Europa. În ianuarie 1946, la întoarcerea lui Byrnes, Truman nu s-a declarat satisfăcut de rezultatele convorbirilor de la Moscova, acuzându-l că a cedat prea mult pentru nişte promisiuni. Preşedintele american observa deja personal paralelismul dintre acţiunea din Iran cu cea din Europa de Est[57].
Anul 1946 se deschide sub auspiciile acestei evoluţii a poziţiei lui Truman faţă de ideea de Europa. Dacă pe parcursul lui 1945 a încercat, mai ales prin vocea secretarului său de stat, James Byrnes, să continue viziunea lui Roosevelt, de a păstra cordialitatea relaţiilor sovieto-americane şi de a continua retragerea americană din Europa, din 1946, tonul lui Truman se modifică[58]. Probabil la schimbarea de atitudine din unele cercuri politice americane, favorabile sau indiferente faţă de Uniunea Sovietică şi gesturile sale expansioniste, nimic nu a contribuit mai mult decât Lunga Telegramă a lui George F. Kennan, din 22 februarie 1946. Byrnes, presat de Truman din ianuarie asupra politicii faţă de U.R.S.S., a cerut o analiză minuţioasă asupra comportamentului şi intenţiilor sovietice de perspectivă lui Kennan, prezent la Moscova ca însărcinat cu afaceri al ambasadei americane[59]. Răspunsul lui Kennan probabil a fost acel element, care a scos din inerţie birocraţia americană şi a impus o radicalizare a politicii externe americane. Kennan a demonstrat că, în esenţă, comportamentul Uniunii Sovietice în relaţiile internaţionale este puternic controlat de resorturile interne ale regimului comunist totalitar. Necesitatea de a orienta atenţia poporului asupra ideii duşmanului extern, indiferent de forma pe care acesta o ia şi, de aici, eterna luptă a regimului cu acest duşman, este de fapt principala motivaţie a intransigenţei Moscovei în negocieri. În consecinţă, nu Statele Unite sunt responsabile de a fi cedat prea mult, pentru că, oricum, poziţia Moscovei nu s-ar fi clintit la acele negocieri. Washingtonul trebuie să admită că Uniunea Sovietică este un real inamic al intereselor americane şi recomandă ca politica externă americană să devină mai dură, riscând chiar confruntarea[60].
La 2 martie 1946, expira termenul de retragere al trupelor sovietice din Iran şi nu a fost o surpriză faptul că acestea nu s-au mişcat din loc. La 5 martie 1946, Byrnes va trimite un protest oficial la Moscova. Gestul diplomaţiei americane coincidea cu discursul lui Churchill, de la Universitatea din Fulton, Missouri, care a descris lumea prin prisma sintagmei Cortinei de Fier. La 25 martie 1946, cu sprijinul lui Bevin, problema s-a discutat în Consiliul de Securitate al O.N.U. Kremlinul a anunţat un tratat cu Iranul. care prevedea concesii petroliere în regiune şi angajamentul retragerii trupelor în cinci-şase săptămâni[61]. Momentul a demonstrat o apropierea anglo-americană, deşi secretarul de stat s-a ferit să o interpreteze astfel, mai ales prin prisma aparenţelor că S.U.A. ar sări în ajutorul imperialismului britanic. Indiferent de interpretare însă, Londra s-a bucurat de intervenţia americană.
Următoarea mişcare a secretarului de stat a fost tot una extra-europeană, dar la fel de anti-sovietică: chestiunea Turciei. Raportul cerut Statului Major american cu privire la intenţiile U.R.S.S.-ului faţă de Turcia a prezentat realităţi destul de alarmante în legătură cu poziţia Marii Britanii. Recomandarea a fost susţinerea pe orice cale a Marii Britanii, care reprezintă ultimul zid de apărare între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, susţinere paralelă cu pregătirea resurselor necesare unei confruntări cu Moscova. Ca şi în 1939, avertizările militare au schimbat natura relaţiilor anglo-americane[62]. Subsecretarul de stat Dean Acheson a fost însărcinat cu responsabilităţile obţinerii unui împrumut din partea Congresului pentru Marea Britanie. Dar Congresul, mulţumită unor lideri precum senatorul Vandenberg, nu mai era un duşman al executivului american. La 10 mai 1946, împrumutul a fost aprobat[63].
Din nefericire pentru Byrnes, nemulţumirile Preşedintelui în privinţa politicii sale faţă de sovietici au condus la tensiuni între cei doi oameni politici americani. Truman se gândeşte la înlocuirea lui Byrnes cu generalul Marshall, însă a mai amânat până la sfârşitul anului luarea deciziei[64]. Între timp, la Conferinţa de la Paris a miniştrilor de externe, Byrnes a încercat din nou să oprească acţiunea Franţei de a bloca iniţiativele de unificare a Germaniei, folosind dreptul de veto. Dar repunerea în discuţie a proiectului tratatului pe 25 de ani, din septembrie 1945, a nu a impresionat nici pe Bevin, nici pe Bidault[65].
În paralel, guvernatorul Clay continua să ceară cu insistenţă Departamentului de Război, de care depindea direct, să-l determine pe Byrnes să oprească transporturile din zona americană spre Franţa. Veto-ul francez ameninţa ca situaţia din Germania de Vest să explodeze, din cauza proastelor condiţii, a bolilor umane şi a lipsei alimentelor. Generalul Clay a luat iniţiativa de a opri transporturile şi către zona sovietică. Răspunsul nu a întârziat şi aprovizionarea cu alimente a zonei britanice a fost sistată de către U.R.S.S.[66]. De aici, până a arunca vina către partea sovietică, mai degrabă decât înspre Franţa, în problema germană, nu a fost decât un pas. Lui Byrnes îi convenea situaţia, căci astfel putea să continue apropierea Statelor Unite de Franţa (care a şi primit împrumutul)[67] şi de a transforma public Moscova în personajul negativ în toată povestea aceasta. Marea Britanie se vedea şi mai aproape de îndeplinirea dorinţei de a uni zona sa de ocupaţie cu cea americană şi de a se uşura de povara administrării ei. Franţei i-a fost promis Saar-ul în 1947 şi astfel problema controlului internaţional asupra Ruhr-ului a scăzut ca importanţă în ochii diplomaţiei parisiene[68].
În septembrie 1946, la Stuttgart, politica americană în Europa a fost clar enunţată de secretarul de stat Byrnes. „Statele Unite ale Americii sunt ferme în convingerea că Germania ar trebui administrată ca o singură unitate economică şi că barierele zonale ar trebui să fie cu totul anulate. Noi sprijinim unificarea economică a Germaniei. Dar dacă completa unificare nu poate fi asigurată, vom face tot posibilul să asigurăm unificarea zonelor americană şi britanică. Câtă vreme va exista o forţă de ocupaţie în Germania, forţele americane vor fi parte a acelei armate de ocupaţie”[69]. Discursul de la Stuttgart şi plecarea în curând a lui Byrnes de la Departamentul de Stat erau semne clare că noua administraţie nu avea de gând să mai urmeze moştenirea lui Roosevelt. Opinia publică era deja majoritară de partea poziţiilor anticomuniste şi antisovietice de la Casa Albă. Truman găsea sprijin de pretutindeni în a adopta un altfel de ton în problemele europene.
De altfel, anul 1947 a adus din nou o modificare asupra direcţiei de acţiune externă a Statelor Unite în Europa. Ameninţarea comunistă din partea U.R.S.S. a fost cea care a controlat eforturile diplomaţiei americane faţă de Europa. Pentru specialiştii din Washington, prezenţa comunistă în componenţa parlamentelor italian şi francez era un motiv suficient de îngrijorarea. În Asia, comunismul se întindea în China şi Vietnam. În sud-estul Europei, doar în Grecia şi Turcia nu existau puternice grupări politice comuniste[70]. Lumea, şi implicit Europa, unde răspândirea comunismului era mult mai vizibilă, începe să ia forma maniheistă a luptei binelui contra răului. Şi cum gândirea americană era dominată de valorile democraţiei şi a libertăţii omului, executivul american s-a transformat în relaţia sa cu Europa încet în campionul luptei împotriva comunismului. În raporturile cu Marea Britanie, acest lucru a însemnat o apropiere de interesele geostrategice ale acesteia în Mediterana şi Orientul Mijlociu, ceea ce, în comparaţie cu perioada de înainte de 1945, însemna o abandonare a luptei fostului Preşedinte Roosevelt împotriva colonialismului. Este adevărat că Washingtonul nu-şi propunea blocarea unei mişcări ce nu se afla sub controlul său şi nici măcar al imperiilor europene coloniale, dar putea să suplinească efortul britanic din lume, profitând de poziţiile acesteia globale. Era timpul ca Preşedintele Truman să intre în istoria Europei ca un salvator prin enunţarea publică a viziunii sale[71].
Ceea ce urma să devină cunoscută drept Doctrina Truman[72] a fost modul în care Preşedintele american, având în spate experienţa numeroşilor săi consilieri, a înţeles să acţioneze în faţa slăbiciunii evidente a Marii Britanii şi a forţei pe care părea s-o emane Uniunea Sovietică şi arma sa ideologică de a răspândire, comunismul. Motivaţia a fost „principiul dominoului”, acele avertismente lansate de observatorii americani în cursul anilor 1945-1946 asupra modului de infiltrare a puterii sovietice, prin intermediul partidelor comuniste locale în ţările vecine sferei sale de influenţă. Odată preluat controlul, de acolo comunismul se răspândea în ţările vecine şi tot aşa ca în jocul de domino, piesa căzută determină căderea celei alăturate. Sau precum o amibă, după cuvintele lui Harimann[73]. Cum Grecia era cea mai ameninţată, Doctrina Truman a fost prezentată ca o măsură de a stopa căderea acestei ţări pradă comunismului[74]. Preşedintele a cerut Congresului, dominat de Republicanii lui Vandenberg, să aprobe un împrumut urgent pentru Grecia şi Turcia în valoare de 400 milioane de dolari, până la 30 iunie 1948, şi trimiterea de ajutor militar în zonă[75]. Cruciada americană în Europa se relansa după o amorţeală de câţiva ani. Este adevărat că această cruciadă nu era doar una altruistă. Prin blocarea răspândirii comunismului, naţiunea americană îşi apăra interesele mondiale multiple. Dar cum idealismul american mergea mână în mână cu pragmatismul, ideea susţinerii economice a Europei, ca o măsură de a „îngrădi” comunismul a venit de la sine. Moralismul american putea merge mână în mână cu economia americană în continuă expansiune.
Corolarul economic al Doctrine Truman a urmat la scurt timp, sub numele de Planul Marshall. Acesta a survenit firesc, propulsat de declaraţiile, din martie 1947, ale lui Truman. Noul secretar de stat George Marshall avea în subordinea sa o echipă de oameni şi colaboratori foarte apropiaţi de ideea de Europa. Misiunea subsecretarului pe probleme economice de pe lângă Departamentul de Stat, William Clayton, în Europa, în primăvara lui 1947, confirma situaţia dezastruoasă a economiilor europene[76]. În Franţa, guvernul se lupta cu punerea în aplicare a Planului Monnet, aprobat în noiembrie 1946, dar amânat de problemele coloniale ale Indochinei şi Madagascarului. Prin presiuni diplomatice, Washingtonul a forţat pe Remadier, premierul Franţei să excludă pe comunişti de la guvernare, folosindu-se de pârghia împrumutului american de 250 milioane de dolari de la Banca de Reconstrucţie[77]. Aşa cum Mendes-France, unul dintre cei mai importanţi politicieni francezi ai vremii, observa hazliu „comuniştii ne fac un mare serviciu. Deoarece avem un pericol comunist, americanii fac un efort considerabil de a ne ajuta. Trebuie deci să ne menţinem comuniştii”[78]. În consecinţă, soluţia a venit din Europa. Prin controlul economic al Europei, prin subordonarea acesteia intereselor americane, Washingtonul putea avea un greu cuvânt în viitorul continentului european. Capitalul de imagine era extraordinar. Omul chemat să răspundă provocării europene a politicii externe americane era la rândul său un cunoscător al Uniunii Sovietice şi al Europei. Generalul Marshall avea şi sprijinul republicanilor, opozanţi ai democraţilor conduşi de Truman. Cariera sa militară îl recomanda drept un om al deciziilor şi nu al cuvintelor şi al negocierilor interminabile. Iar aura de erou al victoriei americane în război completa alegerea fericită a lui Truman din 10 ianuarie 1947[79].
Drumul spre discursul din 5 iunie 1947, care a marcat apariţia Planului Marshall, a fost unul întortocheat şi rezultatul intersectării unor oameni din poziţii cheie la Washington, care gândeau în linii apropiate viitorul politicii externe americane faţă de Europa. Curentul de opinie federalist european, care se manifestase în Statele Unite pe parcursul războiului şi pe care Roosevelt l-a ignorat constant, prin preocuparea sa prioritară faţă de proiectul Naţiunilor Unite şi al „celor patru poliţişti”, a revenit în forţă începând cu 1946. El profita de starea de nelinişte datorată de acţiunile Moscovei şi de ocuparea treptată a primelor pagini ale ziarelor americane a problemelor din Europa. Ideea unităţii Europei a început să se îngemăneze cu cea a redresării economice, odată ce acţiunile întreprinse între 1945 şi începutul lui 1947, pe linia ajutorării economice a Europei, au demonstrat că, în ciuda eforturiler americane făcute, situaţia nu s-a schimbat radical. Statele Unite sprijiniseră cu mari sume de bani, direct, prin împrumuturi bilaterale cu Franţa şi Marea Britanie, dar şi prin organizaţiile specifice Naţiunilor Unite[80], ajutorarea Europei şi fără efecte vizibile.
Tocmai din zona ONU au apărut primele idei privind randamentul organizaţiilor supranaţionale asupra redresării situaţiei europene. Agenţii precum Comitetul Economic de Urgenţă pentru Europa, Organizaţia Europeană a Cărbunelui şi Organizaţia Centrală Europeană a Transporturilor Terestre au înregistrat, între mijlocul lui 1945 şi mijlocul lui 1946, importante succese în distribuirea de provizii, alimente şi în depăşirea unor blocaje economice şi de transport pe continentul european. La începutul lui martie 1947, Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite a hotărât să stabilească, pornind de la aceste succese, o Comisie Economică pentru Europa. Printre oficialii de rang mic şi mijlociu din administraţia americană, se numărau destui suporteri ai întrebuinţării acestor organisme ale O.N.U. în a veni în ajutorul situaţiei din Europa şi mai ales din Germania. Primii care au recunoscut efectivitatea acestor organisme unice europene coordonate de Naţiunile Unite în ameliorarea problemelor europene au fost oficialii Departamentului de Război, cei care sprijineau ideea reconstrucţiei Germaniei. Dar până la începutul primăverii lui 1947, Dean Acheson şi Will Clayton, ambii subsecretari de stat, precum şi John Foster Dulles, membru la aceluiaşi Departament de Stat, au fost câştigaţi şi ei de aceste idei[81]. Dulles afirma,încă din ianuarie 1947, că „o Europă divizată în mici zone nu poate fi o Europă sănătoasă”. Dar prin aplicarea ideii federalismului american(subl.ns.) se poate profita de pe urma „unei pieţe destul de mari pentru a se justifica metodele moderne ieftine ale producţiei în masă”. Totodată oficialul american susţinea necesitatea rezolvării viitorului Germaniei în termenii unităţii economice a Europei(subl.ns.)”[82]. Viziunea lui Dulles provenea deci din experienţa federalismului american, care demonstrase în istorie beneficiile economice ale unui comerţ liber, al unei pieţe unice şi al instituţiilor federale centrale.
La momentul enunţării doctrinei Truman, secretarul de stat George Marsahll se afla la Moscova, la întrunirea miniştrilor de externe. Cum tratatele cu aliaţii minori ai Germaniei fuseseră încheiate la sfârşitul anului 1946, principala agendă de lucru a fost problema Germaniei şi a Austriei. John Foster Dulles se afla ca membru al delegaţiei americane şi viziunea sa pare să-i fi atras atenţia lui Marshall, care încerca să urgenteze ideea constituirii unei agenţii supranaţionale, care să supervizeze exploatarea Ruhr-ului[83]. Acesta ar fi rămas parte a Germaniei, dar vecinii săi puteau să aibă acces egal la resursele sale şi astfel disputele care se iscaseră precum şi cele viitoare ar fi putut să se rezolve pornind de la o largă bază europeană. Marshall a afirmat că „este nevoie de o soluţie europeană într-o Europă care să includă Germania”[84]. Opoziţia Franţei a condus la eşuarea discuţiilor de la Moscova. Dar pentru a nu lăsa ca sovieticii să profite de pe urma acestui impas al convorbirilor, dar şi pentru a face presiuni asupra Franţei, Marshall şi Bevin au convenit să continue procesul de unificare al zonei comune (proiectul „Bizone”) şi să sporească nivelul redresării industriale germane din aceasta[85]. Observăm că Marshall acţiona mai degrabă pe linia propunerilor din anii anteriori ale Departamentului de Război, privind prioritatea Germaniei în procesul de redresare economică europeană, decât după indicaţiile Departamentului de Stat pe care-l conducea, deşi lucrurile se schimbaseră şi aici, odată cu plecarea lui Byrnes. Probabil a fost influenţat şi de formaţia sa militară, ce-l făcea mai sensibil la sugestiile planificatorilor militari în a acorda prioritate Germaniei în faţa Franţei.
Poziţia Departamentului de Război continua tradiţia disputei cu cel de Stat, moştenită din timpul mandatului lui Byrnes. Dar această dispută nu era rezultatul luptei unor orgolii, ci a modului de a percepe pericolul sovietic şi al situaţiei îngrijorătoare economice din Europa. Byrnes declanşase politica de apropiere de Franţa, ca un mijloc de a creşte puterea Occidentului, vizavi de ameninţările preponderenţei sovietice, pe când generalul Lucius Clay era mult mai cufundat în problemele reale de zi cu zi din Germania. Iarna lui 1946-1947 a fost una grea şi a afecta resursele atât ale Marii Britanii şi Franţei, care oricum beneficiaseră de ajutorul financiar american, cât şi ale Germaniei.
Pentru a vedea la faţa locului gravitatea situaţiei, a fost trimis o misiune condusă de Herbert Hoover, fost Preşedinte al Statelor Unite, la iniţiativa Departamentului de Război. Raportul prezentat de acesta la întoarcere, în martie 1947, recomanda de urgenţă ridicarea limitărilor impuse redresării industriale a Germaniei, stoparea confiscării fabricilor care nu sunt de interes militar şi menţinera Ruhr-ului ca parte integrantă a Germaniei[86]. Aceste măsuri cerute, specifica raportul, care de altfel nu făceau decât să reconfirme poziţiile lui Clay, puteau să scutească contribuabilii americani de o semnificativă cheltuială. La mijlocul lunii martie 1947, raportul lui Hoover a câştigat de partea sa şi alţi membri ai executivului american, printre care Secretarul de Comerţ, Averell Harimann, Secretarul Marinei, James Forrestal.[87]
Cu toate acestea, din disputa dintre priorităţile Franţa versus Germania a avut de câştigat, în cele din urmă, formula cooperării europene, căci, indiferent de priorităţi, timpul trecea şi paleativele financiare de până atunci nu făcuseră decât să amâne problema, pe cheltuiala banilor publici americani. Până la începutul anului 1947, Statele Unite cheltuiseră deja peste 9 miliarde de dolari în diverse programe de ajutorare. Iar în martie urma să expire U.N.R.R.A. (United Nations Relief and Rehabilitation Administration)[88] iar executivul american nu avea o altă soluţie la îndemână pentru ajutorarea Europei[89].
Între timp, lucrurile se precipitau în Congresul american, unde Dean Acheson căuta să câştige sprijinul Congresului pentru planul de ajutorare economică a Greciei şi Turciei, pe care îl proclamase deja Preşedintele american[90]. Abia la la 22 mai 1947, cererea era aprobată şi semnată de Preşedinte[91]. La întoarcerea în Statele Unite după Conferinţa de la Moscova, Marshall şi Dulles au vorbit în declaraţiile publice de necesitatea integrării Germaniei în economia generală europeană, semn că, aşa cum am precizat deja, Marshall părea interesat de viziunea lui Dulles asupra unităţii economice europene. Pe de altă parte, în Congres şi în presa americană nume sonore precum senatorul Vandenberg sau publicistul Walther Lippmann prezentau pozitiv această idee[92]. Dar şi alte voci ale Departamentului de stat au început să devină interesate de idee.
Dean Acheson, subsecretarul de stat rămas la Washington să susţină Doctrina Truman în faţa Senatului, a cerut ajutorul Departamentului de Război şi a celui al Marinei pentru a obţine un studiu comun, care să prezinte situaţie clară a ţărilor care necesită ajutor american. Comitetul de Coordonare Interdepartamentală (State-War-Navy Coordinating Committee)[93] format cu acest prilej a recomandat, la 21 aprilie 1947, în raportul final, printre altele, ca element al strategiei de stabilizare a Europei o confirmare viguroasă a integrării economice şi a reintegrării Germaniei. Raportul insista ca programele economice din zonele ocupate, inclusiv Germania, să fie coordonate ca părţi ale unui plan de redresare cuprinzător, al cărui scop ar trebui să fie realizarea unui tip de sistem regional de comerţ şi producţie ca ar permite ţărilor cărora se adresează să devină interdependente[94].
În luna mai 1947, Grupul de Planificare Politică (Policy Planning Staff) condus de George Kennan, din cadrul Departamentului de Stat, era şi el însărcinat să redacteze liniile politicii externe americane[95] faţă de Europa în perioada imediat următoare. O parte din membrii Comitetului de Coordonare Interdepartamentală se regăseau şi în subordinea Grupului lui Kennan şi această influenţă a concurat constructiv în redactarea memorandumurilor din 16 şi 23 mai 1947, adresate lui Dean Acheson[96]. Conform acestora, principiile diriguitoare ale politicii americane din perioada următoare faţă de problemele Europei trebuie să ţină seama de necesitatea corectării neajunsurilor economice, care au vulnerabilizat continentul european în faţa comunismului. Sugestia lui Kennan a fost ca europenii să acţioneze colectiv pentru a trasa un program de redresare economică şi să-şi asume în comun responsabilitatea punerii lui în practică. Statele Unite vor furniza ajutorul financiar, dar şi consultanţă în proiectare. Pe termen scurt, memorandumurile lui Kennan sugerau ajutor rapid pentru Italia şi redresarea producţiei în Ruhr, iar pe termen lung „colaborare strânsă economică şi asociere politică regională”[97]. Jopseph Jones, care participase atât alături de Kennan, cât şi la lucrările Comitetul de Coordonare Comun, era responsabil de discursurile publice ale lui Dean Acheson şi George Marshall, şi deci nu este o surpriză faptul că discursurile celor doi oficiali, din 8 mai 1947, au cuprins ideile integrării europene discutate de comisiile de specialitate amintite[98], la o dată la care încă nu se conturase concret ideea Planului Marshall
Mult mai decisiv s-a dovedit, în geneza planului, raportul lui Will Clayton, întors din vizita de observaţie din Europa. Memorandumul acestuia, din 27 mai 1947, adresat lui Acheson şi lui Marshall, recomanda necesitatea unui nou ajutor de 6-7 miliarde de dolari faţă de Europa, pentru următorii trei ani, indispensabil pentru a se evita „haosul economic, social şi politic din Europa”. Totodată acest nou ajutor ar susţine blocarea extinderii comunismului şi ar preveni pe viitor un posibil colaps al exportului american. Dar la fel ca şi Kennan recomanda soluţia federalismului european ca mijloc de a se ajunge la aceste rezultate[99]. La 28 mai 1947 a fost convocată o consfătuire în cadrul Departamentului de Stat, pentru a se discuta recomandările raportului Clayton.
Marshall se găsea acum faţă în faţă cu cei care susţineau cauza unităţii europene prin sprijin american, şi care, din cauza poziţiei inferioare în aparatul de stat, nu putuseră să le promoveze până atunci în mod activ. Will Clayton a susţinut ideile de bază ale raportului său şi pe cele ale lui Kennan, care coincideau asupra cooperării economice europene şi a libertăţii comerţului neîngrădit de barierele vamale. Toată lumea a fost de acord cu susţinerea propunerilor făcute de cei doi, sugerându-se termenul de 3-4 ani pentru realizarea unei federaţii economice europene (subl.ns.). Charles Bohlen, şi el prezent, a afirmat că fezabilitatea proiectului depinde de cooptarea europenilor înşişi la cauza celor discutate[100]. A fost luată decizia de a se lansa tuturor statelor din Europa invitaţia aderării la programul european de redresare economică decis, inclusiv Uniunii Sovietice. Marshall a insistat să nu se rateze oportunitatea racolării Uniunii Sovietice la proiect. James Forrestal, Secretarul Marinei, se pronunţa în termeni foarte optimişti în privinţa subscrierii Uniunii Sovietice la Planul Marshall[101]. Dar Kennan era mult mai sceptic şi părerea sa era împărtăşită şi de alţi colegi din administraţia americană.
Discursul lui George Marshall, din 5 iunie 1947, de la Harvard, a deschis calea către proiectul unităţii Europei. Paradoxal, cel mai important şi activ sprijin pentru ideea unităţii europene a venit, în cele din urmă, de peste ocean din partea unei naţiuni, care până la 1945 a visat constant la îndepărtarea de ceea ce ei i se părea a fi coşmarul european. Europenii occidentali au îmbrăţişat planul Marshall. Europa de Est şi Uniunea Sovietică l-au respins. Dincolo de dedesubturile discursului lui Marshall, el a devenit semnalul clar că Statele Unite, singura forţă mondială capabilă să apere valorile societăţii occidentale, la acea dată de iunie 1947, se angaja pe deplin în făurirea unui viitor comun pentru popoarele Europei.
Note

[12] Semnificative în această privinţă sunt impresiile lui Henrry Kisssinger, secretar de stat şi unul dintre experţii americani în politică externă în deceniile şapte-opt ale secolului XX. În contextul unui cocktail de la Washington la începutul lui 1961, pe când era profesor la Harvard, Truman i-a prezentat viziunea sa despre rolul Preşedintelui: „Dacă Preşedintele ştie ce vrea, nici un birocrat nu-l poate opri. Un Preşedinte trebuie să ştie când să nu mai asculte de sfaturi". Întrebat. pentru care decizie de politică externă ar vrea cel mai mult să fie amintit, Truman nu a ezitat. „Ne-am învins complet inamicii şi i-am făcut să se predea", a remarcat el. „După care, i-am ajutat să se refacă, să devină democraţi şi să se re-alăture comunităţii naţiunilor. Numai America ar fi putut face asta". Această scurtă conversaţie „a surprins în întregime firea esenţial americană a lui Truman: sentimentul său pentru măreţia preşedinţiei şi a responsabilităţilor Preşedintelui, mândria sa pentru forţa Americii şi, mai presus de orice, credinţa sa că, în esenţă, chemarea Americii era aceea de a servi drept rezervor de libertate şi progres pentru întreaga omenire.” Harry Kissinger, op.cit., p. 373-4.
[24] James Francis Byrnes a fost unul dintre cei mai influenţi oameni politici americani din timpul celui de-al doilea război mondial. În timpul administraţiei Roosevelt, era privit ca al doilea om în stat. Preşedintele Truman l-a numit între 3 iulie 1945 şi 20 ianuarie 1947 Secretar de Stat, deşi Byrnes, de formaţie jurist era mult mai bine pregătit pe problemele interne ale Statelor Unite. George Curry, James F. Byrnes, New York, Cooper Square Publishers Inc., 1965, p. 87-104.
[25] Este adevărat că va reveni asupra deciziei, în 11 iulie, la sugestia secretarului de război. William Hardy McNeill, op.cit.,p. 611.
[28] Printre ele se numărau problema reparaţiilor, pretenţii teritoriale, chestiunea fascismului din Spania, problema Tangerului, pretenţiile lui Stalin asupra teritoriilor italiene din Africa, ca mandat ONU etc.
[71] La 21 februarie 1947 ambasadorul Marii Britanii la Washington, Lordul Inverchapel a înştiinţat oficial Departamentul de Stat că Regatul Unit este nevoit să-şi retragă asiatenţa economică şi militară acordată Turciei şi Greciei, deoarece s eafla în pragul colapsului financiar. În consecinţă, acest evenimet a determinat pe Truman să ia o atitudine mult mai hotărâtă în a colabura şi sprijini partenerul britanic în politica europeană. Liviu C. Tîrău, op.cit., p. 195.
[72] Sau Doctrina îngrădirii (conteinment). Asupra teoretizărilor acestei doctrine, vezi Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Bucureşti, Vremea, 2006, p. 55-74.
[101] „Nu există şansa ca Uniunea Sovietică să nu se alăture acestui efort.”, Walter Millis (ed.), op.cit., p., 279.
Precizări: textul de mai jos face parte dintr-un articol in curs de publicare, fiind preluat parţial din Teza de Doctorat şi orice reproducere din ea, fără acordul scris al autorului este interzisă.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atitudinea diplomaţiei britanice faţă de ideea europeană (1919-1939)

  Ideea unităţii europene a generat, în decursul timpului, numeroase cărţi, studii, articole şi dezbateri menite să identifice muguri ai necesităţii de unire a europenilor, sau, dimpotrivă, temeiuri ale imposibilităţii conlucrării acestora. Tematica rămâne actuală, mai ales pentru spaţiul cercetării istorice româneşti, deoarece ea implică şi dorinţa inerentă a societăţii în care trăim, de a contribui şi ea la această amplă discuţiei asupra unuia dintre cele mai temerare proiecte politice ale lumii contemporane, Uniunea Europeană . De la început menţionăm că vom opera o serie de limitări asupra demersului istoric de faţă, limitări impuse de spaţiu şi de vastitatea temei. Cercetarea de faţă se bazează pe literatura de specialitate şi se va concentra asupra modului în care a înţeles politica externă a Marii Britanii, principal actor al scenei politice europene, de a se raporta la ideea unităţii politice a continentului, lucru mai puţin analizat în cercetarea românească. Vom încerca astf

Lunga telegrama sau o scurta lectie despre expansionismul rusesc

La 22 februarie 1946, sosea la Washington o telegramă, care avea să devină unul dintre cele mai discutate documente în istoriografie în privinţa scopurilor politicii externe a Uniunii Sovietice. Numită  Telegrama cea Lunga , ea era semnată de către însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite ale Americii la Moscova, George F. Kennan, cel ce avea să devină unul dintre cei mai reputaţi specialişti occidentali în sovietologie în perioada Războiului Rece. Documentul telegrafiat fusese solicitat de administraţia Truman, care se confrunta în iarna lui 1945-1946 cu un blocaj în negocierile sovieto-americane asupra organizării lumii postbelice. Preşedintele american şi consilierii săi apropiaţi pe politică externă erau de ceva vreme suspicioşi în privinţa scopurilor expansioniste şi nedemocratice ale partenerului lor sovietic din Marea Alianţă. Suspiciunea era cu atât mai stringentă cu cât, odată duşmanul comun înfrânt şi spectrul războiului de dominare mondială al Axei îndepărtat, era

Centenar?

Ieri a mai inceput un an scolar. Cu aceleasi articole de ziar care scormonesc furibund doar in septembrie problemele ingrozitoare ale invatamantului romanesc, si acuza de fariseism politicienii nostri ce se dau in stamba in festivisme ieftine in fata unor elevi plictisiti si a unor profesori amorfi/blazati/conformisti... Insa muza, care oricum nu mi-a mai dat tarcoale, preferand sa se scufunde in abisul unei vieti cotidiene, ma impinge spre tastatura iluminata a unui "mar" capitalist american extrem de fiabil, doar pentru a marca in imagini(cuvintele nu curg fara muze) o banala zi pe care nu vreau sa o uit usor. Si mahniri... Modele de prioritati nationale  Modele de familie traditionala  Modele de succes in viata Modele de dezvoltare PS 1 " Suntem în anul Centenar, legiuitorul ar putea fi generos in privinta amnistiei "  PS 2 Doar atat am putut noi ca tara ca sa marcam 100 de ani? PS 3 Disclaimer Pozele nu imi apartin. Au