Despre Educatie 2

Se vorbeste tot mai des in mass-media despre problemele educatiei. Vedem la ştiri aproape în fiecare seară filmulete cu violenta in scoli, postate pe net. Vedem profesori acuzati de discriminare sau abuzuri. Trecând peste exagerările presei, care pastisează şi hiperbolizează orice incident minor, pentru a câştiga o pâine (dar trec cu vederea fapte cotidiene nu la fel de spectaculoase, dar la fel de importante precum de exemplu că A murit un scriitor), există probleme în educaţie. Nu voi fi eu acela care vrea să le rezolve acum, postând pe un blog personal frânturi de idei şi revolte personale. Dar poate cu toţii ar trebui să facem un exerciţiu de sinceritate, din când în când.

Ne plângem cu toţii, profesori, părinţi şi uneori politicieni de calitatatea precară a noilor generaţii, mai ales postdecembriste. Dar de unde ar trebui să începem să căutăm rădăcina cea noduroasă care sufocă tinerele generaţii şi le deformează spiritul şi chiar coloana (vezi hip-hop-iştii). Eu aş sugera să o luăm de la Adam şi Eva, sau mai precis de la cei care concep copii.

Hai să spunem pe bune că mulţi copii au apărut accidental. Mai ales în familii cu un anumit grad de cultură şi educaţie, în special sexuală. Şi dacă tot au mai turnat unul, el poate creşte pe lângă ceilalţi, la fel de uşor ca şi ceilalţi, că doar e "tot un suflet de om". Problema este că cel mai adesea copii noştrii cresc pe lângă noi, nu cu noi. Cei din familiile cu probleme sociale (care produc şi cei mai mulţi copii) cresc în casă înconjuraţi de disperare şi amărăciune, ignorare, muncă, lipsa banilor şi hranei, a hainelor etc. De aici, multe din complexele de mai târziu ale viitorului tinăr. Cei din familiile "bune" cresc cu televizorul, bunica, bona. Având la dsipoziţie o varietate de cadouri, haine, dulciuri etc cresc într-o lume dezumanizată, lipsită de valori tradiţionale. Ei ştiu de Yuggi-Yo, Ben 10 şi Witch, o lume a desenelor animate Manga, în care, aşa cum spunea zilele trecute un psiholog la televizor, răul predomină, iar binele învinge cu greu. Ca adolescent, copilul vede filme cu poliţişti cu probleme personale, dependenţi de băutură sau drog care luptă de partea binelui să invingă răul, sau hoţi de maşini care fură pentru a-şi ajuta fratele. Şi uite aşa distincţia între ce e moral şi imoral se pierde.

Lectura poveştilor a murit, în mare parte, de mult. Poveştile clasice interesează din ce în ce mai puţin. Până şi eu mă văd pus în situaţia de a modifica poveştile pe care le spun, e adevărat, din ce în ce mai rar, fetiţei mele pentru a fi în concordanţă cu universul schimbat al imaginaţiei celor mici. E mult mai facil să vezi un film după o poveste clasică, sau un desen animat, decât să-ţi imaginezi, prin ochi proprii un univers de poveste. Şi astfel copiii noştrii cresc pe lângă noi fără imaginaţie. Televizorul oferă imaginaţia celor mici, facil, direct. Şi crescând, ei se vor îndrepta tot spre acelaşi televizor, an de an, pentru desene animate, muzică, film, seriale şi, în cele din urmă, la maturitate, ştiri, talk-show-ri sau emisiuni de divertisment precum Din dragoste sau Surprize Surprize, la bătrâneţe.

Noi, profesorii, reproşăm adesea lipsa celor 7 ani de acasă elevilor. Păi cine să le-o mai ofere? Mulţi părinţi nu mai ştiu nici ei bunele maniere. Alţii nu le-au ştiut niciodată, nici de la părinţii lor. Proverbialul bun simţ de la sate a murit odată cu bătrânii de demult. Cei de azi sunt la fel de corupţi de valorile citadine, prin acelaşi televizor omniprezent, precum cei mai tineri. Iar bătrâneţe este oricum văzută de cei tineri ca o boală, o invaliditate şi nu ca un semn de respect. Dar de ce să ne mirăm, dacă suntem înconjuraţi doar de frumuseţe, adesea superficială.

Şi ca să continui... de ce presa, care condamnă învăţământul pentru toate tarele sale, uită să privescă în ograda proprie şi să admită că pe sticlă sunt promovate modele mai mult decât îndoielnice. Statistic vorbind, cel mai adesea vedem la televizor şi în presă pe Becali, Prigoană, Irinel şi Monica Columbeanu, Adreea Plugaru, Simona Senzual, Elena Udrea, Băsescu şi o serie de politicieni, realizatori de talk-show-ri, fotbalişti apreciaţi pentru mondenităţi mai degrabă decât sport, cântăreţi, "artiste". Şi nu e normal ca adolescentul să încerce instinctiv să relaţioneze cu aceste modele? Sau să le respingă pe toate înlocuindu-le cu nimic? Sau poate cu anarhie...

Revenind la şcoală. Odată intrat copilu în clasa I, mulţi părinţi se văd despovăraţi de o parte a responsabilităţii. Dar cu verificarea temelor, cu ajutarea copilului la teme câţi se mai ocupă? Săracul învăţător se trezeşte adeseori că trebuie să fie şi educator şi părinte. Apoi vine timpul gimnaziului. Deja elevii se obişnuiesc cu ideea că şcola este un loc social, în care se văd, discută, relaţionează. Se întorc acasă şi, de cele mai multe ori, nu au o viaţă socială aparte. Nu au prieteni sau sunt prea protejaţi de părinţi. Şi astfel e firesc să conceapă şcoala mai mult ca un nou teren de joacă, chiar cel principal, şi să trateze pauzele cu mai multă importanţă decât motivul pentru care vin la şcoală. Apoi la liceu hormonii dau năvală şi fiecare elev, cum este şi firesc, caută să se individualizeze cumva. Unul chiuleşte, altul este olimpic, unul este bătăuşul, alta fata-vedetă. Dar adesea aceste trăsături distincte sunt preluate prin imitaţie. Imitaţia duce la concurenţă, iar de aici la scandaluri pasul este uşor. Nu vreau să scuz elevul român pentru violenţa din şcoli, dar cum să nu dea cu pumnul dacă el, la vârsta aceea, vede videoclipuri violente, filme violente, jocuri violente, ştiri violente, limbaj violent (acasă sau pe stradă)?! Cum să nu încerce să-şi facă dreptate, dacă vede că adesea poliţia nu face nimic, pentru că nu vrea sau nu are mijloacele legale, când îşi aude părinţii plângându-se de nedreptăţile din ţara asta, de injustiţie?! Nu e normal să se lase cuprins de imaginaţie şi să se creadă un justiţiar ad-hoc?! Cine să-i mai explice lui ce e rău şi ce e bine? Oare doar şcoala?

Dar şcoala ce trebuie să mai facă? Aşa cum am mai spus-o, am ajuns să ne prostituăm intelectual. Faci o facultate ca să ţi se spună că e mai important să ai hârti în regulă la dosar decât să-ţi predai materia. Iar pe lângă materie trebuie să faci instructaj contra violenţei, contre aviarei, educaţie sexuală, de orienatare profesională, pentru simţ estetic etc. Trebuie să ai resposabilităţi la şcoală, să fii şef de comisii peste comisii, să faci proiecte, să stimulezi, pe hârtie, copii în concursuri şi activităţi, că de nu, n-ai punctaj. N-ai punctaj, n-ai salariu mare. Şi cum salariul este mai mult decât stimulant, activitatea didactică începe să se rezume la goana după punctaje.

Dar mă întreb şi eu, vorba aia, ca prostul în târg, de ce să se mai agite profesorii la şcoală pentru a educa elevii. Pentru aproape 6 milioane pe lună? Îi dai profesorului tehnică modernă pentru ore, dar el nu este om? Vrea la rândul său o masă mai bună, are de plătit chirie, trebuie să îşi ia o haină nouă.

Lehamitea de la catedră, da, este o vină a şcolii româneşti, dar cine este de fapt de vină? Profesorul? Cel care nu poate ieşi în stradă să facă grevă cu bâta ca minerii? Lui i se cere decenţă, să-şi respecte poziţia în societate. Dar cine să-l mai respecte: elevul care are în portofel jumătate din salariul sau pe lună, mobil de 25 milioane sau maşină? Sau cel al cărui părinţi sunt în străinătate?

Zilele trecute se spunea că există un excedent de absolvenţi de studii economice, avocaţi etc. Că şcoala românească produce pe bandă viitori şomeri şi că nu se planifică deloc necesarul de specialişti în diverse domenii. Dar mă întreb iarăşi, cine ar trebui să planifice acest lucru? Eu imi amintesc că, prin 1997, dacă nu luai examenul la facultate, care nu avea la dispoziţie prea multe locuri, trebuia să te reorientezi. Acum elevul îşi pune dosarul la facultăţi care oferă sute de locuri. Păi cine să se mai ducă să se facă miner, dulgher, zidar etc? Şi calitatea elevului, devenit student creşte cumva?

Poate că problemele educaţiei sunt mult mai grave decât a arunca vina pe profesorii care, cică nu-şi fac datoria şi de aceea se bat elevii. Pentru că eu nu-mi amintesc să fiu plătit să devin paznicul elevilor mei, ci trebuie să-i învăţ domeniul pentru care m-am pregătit 8 ani de studii universitare şi postuniversitare.

PS

By the way, e mult mai rentabil şi educativ să înveţi pe copii desene pe asfalt decât să faci un doctorat. Ai mai multe puncte la un salariu mai mare... Şi e la fel de important să publici un articol în revista şcolii, precum o carte sau un studiu de specialitate. Şi să te mai întrebi de ce a luat-o razna sistemul de învăţământ... Dar în schimb, nu-i aşa, avem comisii de calitate a învăţământului... Ministerul a găsit panaceul universal...

Comentarii

  1. Domnule profesor, stima si respect! Am citit partea in care descrieti si punctati foarte bine toate elementele ce vizeaza tinerii in mediul scolar, in mediul familial, in mediul social in genere. Chiar daca articolul este postat in anul 2007, sper sa nu am insel, observ ca nimic nu s-a schimbat de atunci. Avem aceleasi "modele" de care vorbiti si dupa care se ghideaza elevii, adolescentii, exsita aceleasi atitudini fata de scoala, fata de profesori. Mi-e dor de liceu, chiar imi lipseste, pentru ca facultatea nu a facut prea mare diferenta si mereu ies in fata cei care au mai mult tupeu si care se evidentiaza prin aceasta calitate "magnifica" in sensul negativ, exagerat. Nu sunt frustrata, nu am deranjeaza prea tare, dar astfel simt ca se pierd copii cu adevarat valorosi dar mai sfiosi de felul lor. Ar fi multe de spus. Recunosc curajul dumneavoastra de a spune lucrurilor pe nume.

    Sper sa aveti parte doar de elevi buni si curati spiritual, cu care sa va puteti intelege. Am invatat la Miron Costin si ar fii pacat sa nu aiba parte acest liceu doar de elevi straluciti.


    Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…