Ideea unităţii europene a generat, în decursul timpului, numeroase cărţi, studii, articole şi dezbateri menite să identifice muguri ai necesităţii de unire a europenilor, sau, dimpotrivă, temeiuri ale imposibilităţii conlucrării acestora. Tematica rămâne actuală, mai ales pentru spaţiul cercetării istorice româneşti, deoarece ea implică şi dorinţa inerentă a societăţii în care trăim, de a contribui şi ea la această amplă discuţiei asupra unuia dintre cele mai temerare proiecte politice ale lumii contemporane, Uniunea Europeană.
De la început menţionăm că vom opera o serie de limitări asupra demersului istoric de faţă, limitări impuse de spaţiu şi de vastitatea temei. Cercetarea de faţă se bazează pe literatura de specialitate şi se va concentra asupra modului în care a înţeles politica externă a Marii Britanii, principal actor al scenei politice europene, de a se raporta la ideea unităţii politice a continentului, lucru mai puţin analizat în cercetarea românească. Vom încerca astfel să răspundem la câteva întrebări care se nasc, în mod firesc, dintr-o asemenea abordare: în primul rând, dacă Marea Britanie a fost cu adevărat interesată de ideea unităţii europene şi în ce măsură şi, nu în ultimul rând, care au fost cauzele care au determinat comportamentul ei în această chestiune.
***
Istoria Europei arătase că Germania a fost fie prea slabă, fie prea puternică pentru pacea Europei[i]. Ceea ce a determinat, în virtutea conservării stării de echilibru între Marile Puteri, o preocupare majoră a acestora, faţă de Europa Centrală. În secolul al XIX-lea, din perspectiva Marii Britanii, Austro-Ungaria reprezentase principala contra-greutate a colosului rusesc şi stăvilea expansiunea lui. Premierul Palmerston sintetizase foarte bine această situaţie favorabilă Marii Britanii, încă de la 1848: „Austria stă în centru Europei, o barieră împotriva tulburărilor de orice fel, pe de o parte, şi împotriva invaziilor, pe de altă parte. Independenţa politică şi libertăţile Europei sunt strâns legate, după mine, de menţinerea şi integritatea Austriei ca mare putere europeană; şi prin urmare, orice tinde prin raport direct sau chiar îndepărtat să slăbească şi să vătămeze Austria, sau chiar mai mult, să o reducă de la putere de prim ordin la aceea de stat secundar, trebuie să fie o mare catastrofă pentru Europa şi una pe care orice englez ar trebui să o condamne şi să încerce să o prevină”[ii]. Totuşi, câteva decenii mai târziu, Imperiul Habsburgilor devenise o noţiune de domeniul trecutului.
În faţa unei astfel de perspective, este greu de crezut că Londra nu ar fi dorit să controleze o refacere a unităţii central-europene, mai ales că acest spaţiu din centrul şi sud-estului Europei, care pentru o mare parte a istoriei s-a confundat cu monarhia Habsburgică, a suscitat numeroase proiecte de uniuni, mai ales în perioada interbelică[iii]. În anii 1919-1920 au apărut proiectele Preşedintelui socialist-democrat al Austriei, Karl Renner, şi al lui Oskar Jaszi, ministrul Naţionalităţilor în guvernul Karolyi al Ungariei, de creare a unei confederaţii dunărene. Dar aceste proiecte nu urmăreau decât păstrarea a unei cât mai mari părţi a fostului Imperiu Austriac sub controlul Vienei respectiv al Budapestei[iv]. În cadrul Conferinţelor de
Dar evoluţiile internaţionale au infirmat o implicare directă, la nivelul factorilor de decizie ai politicii externe britanice, în susţinerea unui astfel de demers. Lupta cu naţionalismele din zonă părea prea obositoare şi lipsită de sorţi de izbândă. Drept urmare cabinetele britanice au preferat o consolidare a puterii Franţei în zonă. Însă nici această aserţiune nu poate fi privită fără rezerve, pentru că realitatea a arătat că cele două mari puteri rivalizau şi între ele în problemele spaţiului central şi sud est european[vi]. Franţa, lipsită de un angajament ferm de securitate din partea Statelor Unite ale Americii, la sfârşitul primului război mondial se baza în vest pe alianţa cu Marea Britanie, însă în centrul şi răsăritul Europei a sprijinit o serie de pacte şi înţelegeri regionale, printre care, în 1922, Mica Înţelegere (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) şi, în 1933, Înţelegerea Balcanică (Iugoslavia, România, Grecia şi Turcia). Totodată, în
Tot sub egida Franţei s-a încercat unul dintre proiectele oficiale interbelice de construcţie a unei entităţi supra-statale, în zona central şi sud est europeană, intitulat Confederaţia Danubiană. El era o alternativă a crizei economice a Europei Centrale, dar cu intenţii hegemonice reale. Existau destule voci care credeau că disoluţia Imperiului Austro-Ungar crea pericolul părţii centrale şi de sud-est a Europei de a intra într-un vid, care s-ar fi putut umple de idei novatoare-comuniste sau în cel mai bun caz de o balcanizare evidentă[viii]. Motivele implicării Franţei într-un asemenea proiect, precum şi în cel al Uniunii Europene, prezentat de Aristide Briand, în 1929, în faţa Ligii Naţiunilor, erau legate de căutarea securităţii ei împotriva unei viitoare revanşe a Germaniei, prin crearea unei varietăţi de substitute la garanţiile anglo-americane neonorate, mai ales în această zonă a Europei. Însă Confederaţia Danubiană a eşuat ca şi celelalte, din cauză că popoarele din acest spaţiu al Europei abia obţinându-şi independenţa, erau suspicioase în privinţa planurilor federative sau confederative. Astfel de planuri păreau încercări deghizate de a prezerva dominaţia fostelor naţiuni conducătoare, maghiară şi austriacă, dar exista şi temerea că federalizarea putea însemna dominaţia unei naţiuni faţă de celelalte[ix].
În toate aceste demersuri franceze, partenerul britanic s-a mulţumit, la nivel diplomatic, să se bazeze pe realizările Franţei în această zonă a Europei. După 1930, Marea Britanie şi-a direcţionat eforturile sale politice pentru a menţine statu-quo-ul european, în timp ce continua să spere că, odată ce Hitler va obţine egalitatea în înarmarea Germaniei şi lărgirea prestigiului ei, Germania se va domoli satisfăcută[x]. În acelaşi sens al echilibrului de forţe, o posibilă explicaţie a conciliatorismului englez interbelic poate rezulta din faptul că o consolidare a poziţiei Germaniei în Europa Centrală, prin readucerea tuturor germanilor sub aceeaşi autoritate, atât de expres reclamată de Hitler, ar fi stabilizat zona, marcată de numeroase tulburări etnice.
În această lume perfectă a echilibrului, Marea Britanie ar fi fost cea mai mulţumită cu o situaţie a lumii, în care Franţa şi aliaţii săi, Polonia, Cehoslovacia şi statele balcanice, ar fi echilibrat Germania, în timp ce Germania şi Japonia ar fi echilibrat Rusia comunistă. În acest sistem de balanţă a puterii, Anglia, colaborând cu Franţa, ar fi jucat încă rolul celei de-a treia forţe, care să nu se lase atrasă prea activ de nici o parte[xi]. La nivelul teoriei relaţiilor internaţionale, această complicată balanţă, în măsura în care ar fi fost posibilă, ar explica abţinerea Londrei de la o politică de pacte şi obligaţii. Din păcate, Franţa a abdicat de la o politică activă în Europa, după 1934, şi odată cu ea s-a prăbuşit şi sistemul politic fragil creat de ea în centrul şi sud-estul Europei, lăsând Marii Britanii conducerea în lupta democraţiilor contra crizelor europene ale deceniului patru al secolului XX[xii]. Marea Britanie se confrunta însă cu o politică colonială la nivel mondial, şi chestiunile europene se estompau în faţa pericolelor naţionalismelor din imperiul său.
Interesul faţă de Europa a devenit şi mai puţin vizibil în contextul proiectului Statelor Unite ale Europei al lui Briand din 1929. Arthur Henderson, responsabilul politicii externe a Marii Britanii în guvernul Ramsey MacDonald de atunci, în discuţiile preliminarii cu Briand din septembrie 1929, se arăta rezervat faţă de proiectul european propus de Franţa. Principala aparentă preocupare la nivel declarativ era ca Uniunea Europeană să nu fie îndreptată împotriva Statelor Unite. Neoficial, după tatonarea intenţiilor Germaniei în privinţa proiectului lui Briand, în 1930, părerea lui Henderson era că „memorandumul, pentru care domnul Briand a lăsat Europa să aştepte toate aceste luni este, cel puţin la prima vedere o lucrare surprinzătoare şi dezamăgitoare. Este îmbibată de un idealism vag şi confuz exprimat în fraze care pot însemna foarte mult sau nimic”[xiii]. Speculaţiile lui Henderson privind adevărata natură a memorandumului Briand erau îndreptate către ideea protejării economiei franceze şi a celor europene împotriva concurenţei extra-europene, în speţă a Statelor Unite. Oficial, Marea Britanie s-a ascuns sub politeţea unui refuz, acceptând în principiu proiectul pentru a-şi menţine bunele relaţii cu Franţa, dar amânând decizia după o consultare cu dominioanele[xiv]. Nici în 1931 sau 1932 Marea Britanie nu s-a arătat mai interesată de a interveni direct în tentativa Franţei de a salva zona centrală a Europei afectată de criză printr-o politică economică comună a ţărilor din regiune[xv].
Mai mult, spaţiul central şi sud est european este orientat economic, datorită Dunării şi afluenţilor săi, în mod natural către spaţiul german, mai degrabă, decât spre puterile occidentale, fapt acceptat chiar
Europa de Sud-Est era pentru britanici un tărâm întunecos al nimănui, situat între presiunea germană la est şi cea italiană în sud. „Balcanii”, cu excepţia, contestabilă totuşi, a Greciei, erau un loc obscur, înapoiat economic şi social, instabil politic, plin de dispute, intrigi, comploturi pericole ascunse şi moarte subită. Regii din regiune erau ridicoli, liderii lor strigau după ajutor străin dar refuzau sfaturile din afară. „Tipic balcanic”, o sintagmă plăcută Foreign Office-ului, avea semnificaţia unei manevre ascunse, întortocheată şi dubioasă[xviii].
Dezinteresul manifest al Londrei faţă de „cealaltă parte” a Europei s-a tradus şi prin desconsiderarea Uniunii Sovietice ca un posibil partener în recrearea unui echilibru în Europa. Nu trebuie uitat faptul că perioada interbelică a adus cu ea spectrul ideologic asupra modului de a purta şi a înţelege relaţiile externe. Creatorii politicii externe occidentali se îndoiau, pe bună dreptate, dacă Uniunea Sovietică ar putea deveni un foarte puternic aliat potenţial în Răsărit. Dubiile erau şi mai evidente asupra naturii sale, departe de a fi un stat civilizat sau liberal[xix].
În ciuda acestei imagini de neîncredere[xx] pe care o emana regimul bolşevic, au existat oameni politici britanici, mai ales din mediul liberal şi laburist, care ar fi dorit o apropiere sovieto-britanică după încheierea primului război mondial, printre care şi Lloyd George, în 1921. Prin tradiţie, laburiştii erau mult mai favorabili problemelor europene decât conservatorii. Cu toate acestea, refuzul sovieticilor de a recunoaşte datoriile acumulate de regimul ţarist precum şi susţinerea agitaţiilor muncitoreşti în Anglia prin Internaţionala a III-a, au îndepărtat şi mai mult politica externă britanică de Uniunea Sovietică. Iar faptul că în anii interbelici guvernele Maiestăţii Sale au fost dominate de conservatori vorbeşte şi mai mult despre interesul pe care l-a jucat spaţiul est-european în politica Marii Britanii[xxi].
Concluzionând, diplomaţia britanică s-a ferit în a se implica direct în organizarea Europei de Centrale şi de sud-est, fie sub forma unor proiecte federaliste, fie sub forma unor alianţe. Pentru perioada interbelică, a promovat în continuare o splendidă izolare, determinată atât de imobilismul politic tradiţionalist, cât şi de raţiuni mult mai pragmatice: imperiul colonial era mult mai important şi deja atins de tendinţele centrifuge, respinse cu greu sub forma soluţiei dominioanelor în 1931. Această politică va costa însă scump Londra între 1939 şi 1945. Şi nu în ultimul rând, putem considera că această atitudine demonstrează, în cele din urmă, slăbiciunea unei Mari Puteri aflată între imperativele geografice, ce o plasează în inima controverselor europene, şi aspiraţiile imperiale oferite de politica sa colonială mondială.
[xiii] Răspunsul mai detaliat al Marii Britanii se regăseşte, alături de comentariile ilustrului sociolog român, vizavi de Planul Briand, în Dimitrie Gusti, Problema federaţiei statelor europene
[xx] Churchill descria în 1932, într-un discurs în Camera Comunelor, Uniunea Sovietică drept „o mare masă cu armatele sale enorme, cu tancuri şi alte arme ce se conturează de-a lungul frontierei estice a Europei. Întreg şirul de mici state fac obiectul unei continue preocupări a giganticei şi neprietenoasei Rusii.”
Precizări: textul de mai jos face parte dintr-o comunicare susținuta in Iași, mai 2010 si apare in “Buletinul Ştiinţific al Profesorilor de Istorie Iaşi”, Nr. 3 şi orice reproducere din ea, fără acordul scris al autorului este interzisă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu