Europa şi Marea Britanie. Consideraţii asupra declinului poziţiei de Mare Putere a imperiului britanic

În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, Imperiul Britanic apărea ca o forţă colosală, prin prisma întinderii şi resurselor pe care le presupunea. Aflat la apogeul său, Imperiul Britanic acoperea aproape o pătrime din suprafaţa terestră a globului şi se bucura de o proporţie similară a populaţiei, cu totul, peste 500 de milioane de locuitori[1]. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial însă, Marea Britanie depindea pentru a supravieţui iernii anului 1946-1947 de sprijinul economic al Statelor Unite ale Americii. Declinul spectaculos al puterii sale a surprins şi a dat naştere la o aprinsă dezbatere în mediul istoriografic britanic încercându-se să se explice cum a putut o superputere precum Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea, să decadă într-un timp atât de scurt.

De fapt, măreţia Marii Britanii a fost fals receptată. Cea mai mare parte a dezbaterii istoriografiei contemporane privind declinul Marii Britanii porneşte de la prezumţia că Anglia a pierdut o poziţie, pe care în realitate nu a avut-o niciodat. Ea nu a fost niciodată o superputere, la nivelul secolului al XIX-lea[2]. Dacă însă Anglia nu a fost o superputere în secolul al XIX-lea, atunci cînd voinţa sa era ascultată în toate chestiunile globale şi cînd flota sa domina oceanele, se pune întrebarea firească care era situaţia sa în ajunul celui de-al doilea război mondial, atunci cînd Anglia îşi lua misiunea de a apăra democraţiile europene, în faţa expansiunii germane. Era Marea Britanie capabilă să lupte pentru Europa şi să contribuie la ideea de Europa cu o viziune proprie funcţională?

Bazele tradiţionale ale puterii Marii Britanii au fost dintotdeauna puterea navală, imperiul colonial, în continuă creştere, şi puterea financiară. Această abordare universal acceptată ascunde binomul putere militară-putere financiară, ca motor al statutului de mare putere al unei ţări[3]. Puterea navală a Angliei este rezultatul poziţiei sale geografice. Ţară insulară, Anglia a cunoscut o singură invazie de pe continent, cea a lui William Cuceritorul, în 1066. Este greu de spus dacă acest fapt a marcat sau nu conştiinţa britanicilor, însă securitatea Albionului era o himeră fără împiedicarea pe mare, atuul insularilor, a unui eventual atac, aşa cum a demonstrat-o episodul spaniol al Invincibilei Armada, în secolul al XVI-lea. Crearea unui imperiu colonial necesita şi constanta lui protejare pe mare. Drept consecinţă, Marea Britanie şi-a creat o flotă de război neconcurată de nimeni pentru multă vreme. Chiar în plin secol al XX-lea, Home Fleet reprezenta o forţă considerabilă pe oceanele lumii, chiar dacă nu fără rivali[4].

Istoria a arătat însă că lord Palmerston avea dreptate când afirma că „vasele care navighează pe mare nu pot opri armatele de pe continent”[5]. Royal Navy s-a dovedit în timp neputincioasă faţă de conflictele terestre, dacă luăm în calcul războaiele napoleoniene sau războiul Crimeei. Flota a putut apăra imperiul, însă a fost nevoie de armate terestre pentru a menţine ordinea în colonii. Însă armata era prea puţin numeroasă, raportată la dimensiunea imperiului britanic, chiar pentru perioada sa de glorie, numită Pax Britannica (1800-1914)[6]. Tabloul deloc îmbucurător, ne dezvălui că, în ciuda întinderii sale, Imperiul Britanic nu a avut la dispoziţie sau mai bine zis nu a pus la dispoziţie o armată pe măsura întinderii sale.

Lovitura de graţie dată măreţiei navale britanice au adus-o anii 30 prin progresele înregistrate în domeniul aeronauticii. Bombardamentele strategice au devenit o realitate. Securitatea Angliei, cu o capitală ce găzduia o cincime din populaţia proprie, a devenit o necesitate. Evoluţia militară a anilor 1939-1941 a demonstrat superioritatea aeriană şi în lupta pe mare. Locul crucişătoarelor şi al distrugătoarelor a fost luat de portavioane şi submarine. Această transformare tehnologică a necesitat o schimbare în abordarea securităţii propri, şi de aceea, în 1934, Stanley Baldwin, devenit prim-ministru, trăgea un semnal de alarmă: „vechile frontiere au dispărut… Când vine vorba despre apărarea Angliei, nu trebuie să ne mai gândim la Dover, ci la Rin…”[7]. Şi cu toate acestea, pentru perioada 1930-1938, cheltuielile alocate sectorului înarmării au fost foarte reduse comparativ cu celelalte mari puteri[8].

Imperiul, a doua sursă a măreţiei Marii Britanii, Deşi de dimensiuni considerabile, era de fapt un conglomerat de ţări independente, semi-independente şi dependente, pe care le ţineau împreună diverse interese economice, politice sau culturale[9]. În 1931, principalul sprijin al Angliei în cadrul imperiului său, dominioanele albe (Canada, Australia, Africa de Sud şi Noua Zeelandă) s-a depărtat de metropolă către o independenţă de facto, prin Statutul de la Westminster. Anul 1939 a adus şi India în iminenţa recunoaşterii ca dominion al Coroanei britanice[10]. Mult reclamata unitate „albă”, anglo-saxonă a imperiului era un deziderat, în condiţiile în care reunea colonişti de origine franceză sau olandeză, hotărâţi în prezervarea propriei identităţi. Lipsa omogenităţii imperiului rezulta nu numai din diversitatea teritoriilor ori aşezarea lor, ci mai ales din cauza modului în care s-a făcut colonizarea. Britanicii au încercat să-şi atragă o parte a elitelor locale, care le datorau poziţia şi puterea pe plan local. Acest tip de relaţiei clientelară a reprezentat succesul imperialismului englez, însă pe termen lung, relativa relaxare a lucrat împotriva sa. Iar în perioada dintre cele două războaie mondiale, perioadă de acutizare a naţionalismelor pe plan mondial, politica colonială a Marii Britanii a fost marcată de o indiferenţă binevoitoare[11].

Bogăţia presupune putere, şi aparent cu greu se distingea vreun alt stat, care să rivalizeze cu bogăţia imperiului britanic. Dar către anii celui de-al doilea război mondial acest fapt era unul de domeniul trecutului. Într-adevăr, Anglia fusese primul stat care a adoptat la scară largă revoluţia financiară. The City, centrul financiar al Londrei şi al Imperiului, acumula finanţele rezultate din plasamente financiare în întreaga lume, începând cu propriile dominioane şi colonii şi încheind cu America Latină sau Europa Centrală şi de Sud-Est. Dar în anii treizeci lucrurile nu mai stăteau la fel. Venitul invizibil rezultat din străinătate s-a înjumătăţit, iar subordonarea industriei către necesităţile de război a afectat-o şi a lăsat-o prost echipată pentru recucerirea pieţelor străine[12]. Economia Marii Britanii fusese zguduită până la rădăcini de criza economică, după 1929. Mai mult, veniturile invizibile din transportul naval, asigurări, investiţii peste hotare, care de un secol acopereau în chip strălucit pierderea vizibilă în domeniul comerţului, nu mai puteau compensa acest lucru; drept urmare, de la începutul anilor ‘30, Marea Britanie trăia pe seama capitalului acumulat[13].

Deşi Anglia a fost primul stat care a păşit pe calea revoluţiei industriale şi a realizat prima revoluţia financiară, cifrele arată cu totul altceva, chiar şi pe acest palier forte al Londrei. În perioada anilor 1870-1937, Marea Britanie era devansată, în cifrele creşterii economice, de toate marile puteri, cu excepţia Rusiei[14]. Explicaţia constă în ceea ce istoricii numesc fenomenul „ajungerii din urmă”. Ţările care au trecut mai târziu la industrializarea masivă a economiei naţionale, S.U.A., Germania, Japonia, Uniunea Sovietică, au beneficiat de realizările economice, pe care Anglia a fost nevoită să le parcurgă în timp, experimentându-le treptat. Marea Britanie a trebuit ulterior să-şi înnoiască utilarea tehnică a producţiei la costuri din ce în ce mai ridicate, în timp ce celelalte ţări au investit de la început în utilajele mult mai performante inventate la momentul respectiv. Devansarea Marii Britanii este evidentă şi la nivelul producţiei industriale şi chiar la nivelul exporturilor de produse finite[15]. Un alt factor alarmant în evaluarea situaţiei economice a Marii Britanii este dependenţa metropolei atât de resursele coloniilor, cât şi de piaţa de desfacere şi mâna de lucru ieftină a cestora. Nu e de mirare că la începutul celui de-al doilea război mondial, cu excepţia cărbunelui, Anglia ducea lipsă de majoritatea produselor de care avea nevoie în cantităţi mari[16].

Astfel, conceptul de putere se dezvăluie ca finnd cu mult mai complex decât deţinerea supremaţiei navale sau a unui imperiu colonial mondial uriaş. Puterea este relativă. Dacă de-a lungul istoriei, forţa militară a fost socotită drept criteriu unic de măsurare a puterii naţionale[17], a judeca puterea unui stat doar din această perspectivă este prea facil, iar pentru problema de faţă, nu explică aparenta măreţie a Marii Britanii până la al doilea război mondial. Sursele puterii unui stat sunt mult mai diverse. În analiza statutului de mare putere al unui stat trebuie luaţi în considerare o serie de factori evidenţi, precum forţa militară, numărul populaţiei, resursele naturale, puterea economică, întinderea teritorială, deja menţionaţi. Dar chiar şi dacă luăm în calcul aceşti factori, uşor cuantificabili, nu putem explic întru totul resorturile unei mari puteri[18], mai ales în cazul Marii Britanii. Factorul geografic de exemplu, aparţinând forţelor mai puţin tangibile, a jucat în Evul Mediu şi în epoca modernă un rol hotărâtor în obţinerea de către Anglia a statutului de mare putere în ciuda faptului că era o ţară cu o populaţie relativ numeroasă şi cu resurse naturale în cantităţi neînsemnate.

S-a spus adeseori că percepţia puterii unei ţări, la ea acasă sau peste graniţe este la fel de importantă ca şi capacităţile ei reale[19]. Acest fapt relevă existenţa şi altor factori în determinarea statutului de mare putere al unui stat: progresul tehnologic, unitatea naţională, sistemul comun de valori, coerenţa sistemului de guvernare, calitatea liderilor prezenţi în fruntea statului, aptitudinile diplomatice ale respectivului stat, dar şi percepţia proprie şi cea externă. Majoritatea acestor factori profunzi prezintă Marea Britanie drept un candidat ideal la poziţia de mare putere. Anglia a fost printre primele state care a făcut saltul la naţiune. Istoria a favorizat-o în competiţia economică şi tehnologică, fiind ţara ce a deschis uşile revoluţiei industriale. A fost avantajată şi politica internă, căci  în urma luptelor dintre monarhie şi parlament, din secolul al XVII-lea, a apărut un sistem reprezentativ, bazat pe separarea puterilor în stat şi un set de valori comune, fundamentate pe respectarea legilor, puritanism şi pragmatism. Dar cel mai important dintre aceşti factori, în cazul Marii Britanii, rămâne abilitatea diplomatică ca sursă a puterii, mai ales că în relaţiile internaţionale, actul de influenţare ocupă un loc central[20].

Puterea politică a unui stat se distinge adeseori de forţa sa. Forţa presupune intervenţia armată, doar în cazul în care ameninţarea cu utilizarea forţei, esenţa puterii politice, eşuează[21]. Deci dacă raportarea la putere se face nu în termenii de posesie, ci ca o „relaţie în care A îl determină pe B să facă ceva pe care, în alte circumstanţe, B nu l-ar face”[22], atunci putem identifica modul prin care Marea Britanie încă se manifesta ca o mare putere, în deceniile interbelice, şi anume prin persuasiunea diplomatică. Diplomaţia a fost deci principala armă a Marii Britanii în relaţiile internaţionale.

Liniile tradiţionale ale politicii externe britanice au fost ilustrate de conceptele splendidă izolare şi menţinerea echilibrului de forţe, ambele creaţii proprii ale Marii Britanii ca modalitate de a acţiune în plan diplomatic. În secolul al XIX-ea, ele au produs deja amintita Pax Britannica, ce ilustra poziţia de hegemon a Angliei în planul relaţiilor internaţionale. Însă înainte de a vedea cât dintre aceste direcţii externe mai funcţionau cu adevărat, în contextul internaţional cu totul schimbat al deceniilor interbelice, trebuie analizat ce se ascunde în spatele acestor noţiuni.

O particularitate fundamentală a relaţiilor internaţionale este lipsa unei autorităţi, care să reglementeze legăturile dintre state. De aici s-a evidenţiat un vacuum de autoritate şi putere în viaţa internaţională, ce a generat numeroase teorii cu privire la modul în care acest vacuum a fost şi este umplut[23]. Cum nevoia de putere este specifică naturii umane, obţinerea ei devine normală fiecărui stat care consideră a avea mijloacele necesare. În decursul istoriei, până la 1919, două au fost modelele de comportament în planul relaţiilor internaţionale: modelul hegemonic, cel al imperiului, şi cel al echilibrului de forţe. Dacă pentru cea mai mare parte a umanităţii şi cele mai lungi perioade ale istoriei, imperiul a fost modul tipic de guvernământ, care nu are nici un interes să opereze în cadrul unui sistem internaţional pentru simplu fapt că aspiră la a fi sistemul internaţional[24], cazul echilibrului de forţe este de dată mai recentă. El s-a născut şi s-a consolidat cu fiecare tentativă a unui stat de a obţine hegemonia. Echilibrul de forţe apare deci ca o stare naturală şi antagonică hegemoniei, mai ales în cazul Europei, mic continent ce adăposteşte numeroase state, care inevitabil ajung să se ciocnească între ele, urmărindu-şi propriul interes. El presupune existenţa mai multor centre de putere autonome, care se echilibrează pe arena internaţională, ca dominaţie şi influenţă[25].

În mod firesc, fiecare stat alege propriul mod de a conduce relaţiile internaţionale. Dacă în cazul Rusiei, expansionismul a fost explicat şi ca o reacţie de apărare[26], Anglia a ales echilibrul de forţe în promovarea propriei securităţi, prin natura poziţiei sale insulare. Aflată pe flancul vestic al continentului european, ea a găsit, aşa cum am menţionat deja, în mare un motiv de securitate. Expansiunea colonială a suplinit nevoia de resurse şi teritorii, şi, în consecinţă, Londra a manifestat de timpuriu un dezinteres pentru achiziţii teritoriale continentale. Drept rezultat, Marea Britanie a acumulat o reputaţie de neinteresată în obţinerea de teritorii[27]. Deşi interesată preponderent de colonii, ea a dorint menţinerea unei poziţii importante în problemele Europei, deoarece istoria a demonstrat că doar efectele unei blocade economice continentale i-ar putea ameninţa securitatea. În consecinţă, principalul adversar al Angliei a fost întotdeauna acea naţiune, care, la un moment dat, a devenit cea mai puternică în Europa şi deci capabilă să creeze unitatea continentului[28]. Atitudinea ostilă faţă de orice tentativă de impunere a hegemoniei asupra Europei a întărit şi percepţia ei ca protectoare a micilor naţiuni, după cum a arătat-o sfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea.

Echilibrul de forţe s-a creat din opoziţia faţă de acţiunea oricărei puteri de a le domina pe celelalte, din sprijinirea puterilor secunde împotriva celui mai puternic şi din crearea şi susţinerea de coaliţii împotriva ţărilor cu tendinţe de dominare şi renunţarea la propriile ambiţii teritoriale. La 1841, lord Palmerston declara că orice acţiune, care ar „conduce la modificarea actualului echilibru al puterii, prin modificarea forţei relative a statelor, poate avea tendinţa de a crea pericole pentru alte Puteri; iar unor asemenea încercări, guvernul britanic, prin urmare se simte complet liber a li se opune”[29]. La aproape un secol mai târziu, în 1936, Winston Churchill reafirma un asemenea angajament, pe care îl denumea expres „tradiţionala politică britanică … de a se opune celei mai agresive şi dominatoare dintre puteri de pe continentul european”[30].

Însă politica externă este mai degrabă o problemă de metodă decât de substanţă[31]. Această „tradiţională” politică a Angliei ca Mare Putere în Europa comportă o nuanţă esenţială, aceea dintre scopul declarat şi posibilităţile realizării sale. Nu se poate nega faptul că Marea Britanie a influenţat covârşitor politica statelor europene, dar  actul de influenţare în relaţiile internaţionale are două elemente: capabilităţile folosite pentru ca exercitarea influenţei să fie reală şi reacţia faţă de actul influenţării[32]. După cum s-a subliniat deja, forţele armate britanice niciodată nu au excelat în mărime, iar întrebuinţarea flotei pentru a interveni în crizele continentale europene era aproape inutilă, cu excepţia blocadei maritime, şi de aceea este greu de crezut că în realitate Marea Britanie ar fi putut contrabalansa cu „propria greutate” eventualele dezechilibre ale puterii în Europa. Nu este deci o întâmplare faptul că, încă din 1882, devenise evident deja în Germania că  „în realitate Anglia este o putere mondială artificială, deoarece baza teritorială a acestei puteri este în fapt doar o ţara europeană”[33].

Pentru cea mai mare parte a secolului al XIX-lea şi la nivel declaraţiilor politice britanice, putem vorbi de tradiţionala politică externă britanică a echilibrului de forţe. Tradiţia menţinerea echilibrului de forţe ţine însă mai degrabă de faptul că liderilor britanici le plăcea destul de mult statu-qou-ul european[34], căci în realitate, această politică nu mai funcţiona după 1870, anul care a adus Germania în poziţia de a domina Europa printr-o politică de forţă. Potrivit liniilor politici externe de echilibru, Anglia s-a îndreptat încet spre implicare tot mai intensă în treburile europene, alături de Franţa, o puterea slăbită după înfrângerea din războiul franco-prusian (1870-1871). În consecinţă, Anglia a intervenit pentru a contrabalansa Germania, însă neavând „greutatea” suficientă, s-a împotmolit din ce în ce mai mult într-o alianţă directă, angajantă faţă de partenerii politici europeni, Franţa şi Rusia, cu care a format coaliţia Antantei (1903-1905). Şi în ciuda intervenţiei sale pentru a salva echilibrul, acest demers a târât inexorabil Imperiul Britanic în confruntarea sângeroasă, epuizantă a primului război mondial, din care a ieşit victorioasă, doar după 4 ani şi trei luni de război şi numai după ce o altă mare putere, de data aceasta extra-europeană, Statele Unite ale Americii, a inclinat balanţa de partea Antantei.

Aşadar ataşamentul faţă de echilibrul de forţe convenea Londrei pentru simplul fapt că cerea prea puţină implicare activă în disputele europene continentale. Stabilitatea relaţiilor internaţionale în Europa, din punctul de vedere britanic, consta, în faptul că Germania şi Franţa se echilibrau reciproc în vestul Europei, în timp ce Rusia contrabalansa cele două monarhii germane în est[35]. În acest tablou, atât de favorabil intereselor Angliei, intervenţia proprie era lipsită de necesitate, iar pragmatismul britanic a înclinat mult în adoptarea unei astfel de politici. Situaţia era propice afişării unei imagini de „arbitru al Europei”. Dar este puţin probabil favorabilă unei hegemonii britanice, care să fi atras după sine acea Pax Britannica, rod al menţinerii echilibrului pe putere continental. Mai degrabă pacea europeană a susţinut Pax Britannica[36].

Aceeaşi pace europeană de un secol (1815-1914) a contribuit la conturarea altui mit al politicii britanice, cel al splendidei izolări. Henry Kissinger considera că „splendida izolare a reflectat convingerea Angliei că ea avea mai mult de pierdut decât de câştigat de pe urma alianţelor. O abordare atât de rezervată nu putea fi cultivată decât de o ţară suficient de puternică pentru a se descurca de una singură”[37]. Britanicii erau conştienţi că implicarea continentală însemna pericolul ca Imperiul Britanic să fie atras în cadrul unor posibile conflicte armate. Şi deşi raţiune de a exista a unei Mari Puteri este aceea de a fi capabilă să lupte într-un mare război, singura cale de a rămâne o Mare Putere este aceea de a nu lupta într-un asemenea război[38]. Şi cum modernizarea societăţii britanice nu a fost însoţită de o dezvoltare armată pe măsură, expansiunea colonială a adus Londra în situaţia de a controla un teritoriu imens, dar să deţină o forţă militară liliputană[39]. În aceste condiţii este greu de crezut că Marea Britanie ar fi putut să aleagă o alternativă la splendida izolare.

Chiar dacă la sfârşitul primului război mondial Marea Britanie s-a găsit de partea învingătorilor, este greu de crezut că putea reveni la liniile tradiţionale ale politicii sale, deoarece contextul internaţional, mai ales în Europa era total schimbat. În primul rând, politica echilibrului de forţe fusese condamnată de Preşedintele american Woodrow Wilson la Paris, în 1918-1919, şi înlocuită cu cea a securităţii colective[40]. Dincolo de erorile inerente noii politici, este greu de crezut că, în alte condiţii, Anglia s-ar fi putut manifesta altfel decât în liniile conciliatorismului interbelic. În centrul Europei se crease un vid de putere pe care doar Germania şi Uniunea Sovietică puteau să-l umple, în lipsa unei structuri statale de proporţii, aşa cum fusese Austro-Ungaria. Franţa, deşi învingătoare, era mai preocupată de propria securitate decât de a-şi folosi preeminenţa continentală în scop propriu. Tentaţia firească a Marii Britanii, confruntată pe plan intern cu problemele inerente imperiului său imens, era de a se cufunda într-o aceeaşi splendidă izolare, care convenise în secolul anterior. Cum în Europa nu se mai putea vorbi de echilibru de forţe, conciliatorismul şi promovarea păcii şi dezarmării internaţionale erau măsuri de a câştiga timp pentru refacerea internă.

Dar interesul faţă de Europa a revenit în forţă, în condiţiile în care venirea lui Hitler la putere a accelerat ritmul cu care Germania îşi extindea influenţa şi puterea pe continent. De aceea, în anii ’30, Marea Britanie va repeta acelaşi scenariu ca şi după 1870, implicându-se din ce în ce mai mult în politica europeană, tot alături de Franţa, tot împotriva Germaniei, de pe o poziţie şi mai şubrezită. Iar această implicare inevitabilă a costat-o scump, un nou război mondial, la care a participat din plin, cu toate resursele posibile, ceea ce a condus la slăbirea propriei poziţii şi mai ales a securităţii proprii într-o măsură şi mai mare decât după 1918.

Note


[18] De exemplu, Imperiul otoman a beneficiat de una dintre cele mai mari armate, cu toate aceste, lipsurile din domeniul economic au provocat, în timp, prăbuşirea sa. Olanda a fost una dintre cele mai bogate state ale Europei secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea, însă aceasta nu a fost suficient pentru a opri ambiţiile vecinilor săi, mult mai puternici militar.

[39] Filosoful Adam Smith, în binecunoscuta lucrare Avuţia naţiunilor (1776), acceptase ideea că deţinerea unei flote şi a unei armate trebuie tolerată, în dorinţa de a proteja societatea britanică de ameninţarea altor state, însă „cum forţele armate prin însăşi natura lor sunt neproductive şi nu contribuie cu valori la avuţia naţională aşa cum ar face-o o fabrică sau o fermă, ele trebuie reduse la cel mai scăzut nivel posibil, atât cât să nu afecteze siguranţa naţională.”

Precizări: textul de mai jos face parte din teza de doctorat susţinută de noi în 28 aprilie 2007 la Univ. "Al. I. Cuza" Iaşi şi orice reproducere din ea, fără acordul scris al autorului este interzisă

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…