Treceți la conținutul principal

Despre calitatea in invatamantul preuniversitar romanesc

In ultima vreme se discuta foarte aprins despre soarta invatamantului romanesc. Mass media (TVR1, ProTV si ziare locale si naționale) se întrece in a descoperi lipsurile din educație. Este adevărat ca ar fi constructiv daca s-ar portretiza si împlinirile, acelea puține care sunt. Printre ultimele idei vehiculate in aceasta dezbatere se număra si cea a comisiilor de calitate in invatamant ( vezi Articol despre ARACIP ). Si astfel apăru si AGENŢIA ROMÂNĂ DE ASIGURARE A CALITĂŢII ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR adică ARACIP.

Personal, vad in ARACIP, ca in toate iniţiativele din ultimii ani din învăţământ o măsură heirup-ista care sa ne demonstreze noua, profesorii de rând, ca cei din Ministerul Educaţiei si Cercetării si ce alta denumire o mai avea acum, nu stau de pomana si toaca banii contribuabililor.

Nu pot sa ştiu daca astfel de instituţii funcţionează in alte tari, mai ales din spaţiul comunitar, dar probabil e bine ca o divizie din sistemul educaţional sa monitorizeze calitatea învăţământului. Pe de alta parte, am vaga senzaţie ca din disperare, entuziasm si uneori lipsa de ocupaţie, unii dintre factorii decizionali din forurile superioare de conducere vor sa demonstreze Europei si populaţiei tarii ca suntem si noi in rând cu lumea... Insa acest episod al ARACIP-ului îmi aminteşte de anii studenţiei si de numeroasele discuţii la care am asistat, ca sef de an, intre profesorii universitari vizavi de salarizarea lor in funcţie de performantele lor ştiinţifice. Am avut profesori care aveau harul de a te purta prin materia studiata, ca intr-o călătorie iniţiatică decare sa nu te mai saturi, si totuşi nu aveau prea multe lucrări sau studii publicate. Erau si profesori care nu mă impresionau deloc, mai ales prin aceea ca lecturau un curs, ne tratau ca pe nişte imbecili si, numai numai că nu-si înălţau statuie din faptul ca aveau numele prins in numeroase volume personale sau colective. Evident, urma si întrebarea cheie: cum evaluezi performanta acestor cadre didactice?

Revin spunând ca mi-e greu sa cred ca o comisie formata din profesori de matematica, fizica si chimie pot evalua activitatea unor profesori de desen, biologie, romana sau geografie. Chiar daca am avea cate un reprezentant din fiecare domeniu de predare, tot nu s-ar ajunge la un consens. Este adevărat ca, nu-i aşa, putem sa evaluam anumite criterii universale, adică metodele folosite, materialul, modul de receptare al elevilor. Dar mi-e teama ca păşim si aici pe nisipuri mişcătoare: un liceu bun are elevi buni, unele clase au mai mulţi elevi blazaţi decât altele, unii cu vendete împotriva profesorului. Unii profesori au vendete fata de alţii. Materialul didactic diferă de la o scoală la alta. Nu toţi profesorii întâlnesc printre elevii lor, intr-o viața de dascăl, genii precum Iorga, Călinescu sau Enescu. Si sa nu uitam că, adesea, proiectarea lecţiilor, de altfel necesara pana intr-un punct, produce maculatura si termeni de cele mai multe ori goliţi de conţinut.

Închei prin a-mi mărturisi neîncrederea intr-o idee care poate deveni un instrument intr-o vânătoare de vrăjitoare împotriva profesorilor si aşa huliţi de mass media. Probabil cineva, acolo sus a redescoperit principiul divide et impera... De altfel in scoli, precum a mea, membrii comisiei sunt tineri si sugeraţi. Nu ca as prefera vârsta in fata experienţei, dar oricând cineva poate descoperi lipsuri in aprecierile unor neiniţiaţi sau poate sa ii transforme in masa de manevra. Profesorii mai in vârsta sunt in marea majoritate scârbiți de tot ce mai înseamnă invatamant, adică tone de maculatura. Ţinând cont ca nu agreez ideea acestor comisii de calitate sunt sceptic în ceea ce priveşte misiunea ei.

Etichete Technorati:

Powered by ScribeFire.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Lunga telegrama sau o scurta lectie despre expansionismul rusesc

La 22 februarie 1946, sosea la Washington o telegramă, care avea să devină unul dintre cele mai discutate documente în istoriografie în privinţa scopurilor politicii externe a Uniunii Sovietice. Numită  Telegrama cea Lunga , ea era semnată de către însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite ale Americii la Moscova, George F. Kennan, cel ce avea să devină unul dintre cei mai reputaţi specialişti occidentali în sovietologie în perioada Războiului Rece. Documentul telegrafiat fusese solicitat de administraţia Truman, care se confrunta în iarna lui 1945-1946 cu un blocaj în negocierile sovieto-americane asupra organizării lumii postbelice. Preşedintele american şi consilierii săi apropiaţi pe politică externă erau de ceva vreme suspicioşi în privinţa scopurilor expansioniste şi nedemocratice ale partenerului lor sovietic din Marea Alianţă. Suspiciunea era cu atât mai stringentă cu cât, odată duşmanul comun înfrânt şi spectrul războiului de dominare mondială al Axei îndepărtat, era

Centenar?

Ieri a mai inceput un an scolar. Cu aceleasi articole de ziar care scormonesc furibund doar in septembrie problemele ingrozitoare ale invatamantului romanesc, si acuza de fariseism politicienii nostri ce se dau in stamba in festivisme ieftine in fata unor elevi plictisiti si a unor profesori amorfi/blazati/conformisti... Insa muza, care oricum nu mi-a mai dat tarcoale, preferand sa se scufunde in abisul unei vieti cotidiene, ma impinge spre tastatura iluminata a unui "mar" capitalist american extrem de fiabil, doar pentru a marca in imagini(cuvintele nu curg fara muze) o banala zi pe care nu vreau sa o uit usor. Si mahniri... Modele de prioritati nationale  Modele de familie traditionala  Modele de succes in viata Modele de dezvoltare PS 1 " Suntem în anul Centenar, legiuitorul ar putea fi generos in privinta amnistiei "  PS 2 Doar atat am putut noi ca tara ca sa marcam 100 de ani? PS 3 Disclaimer Pozele nu imi apartin. Au

Atitudinea diplomaţiei britanice faţă de ideea europeană (1919-1939)

  Ideea unităţii europene a generat, în decursul timpului, numeroase cărţi, studii, articole şi dezbateri menite să identifice muguri ai necesităţii de unire a europenilor, sau, dimpotrivă, temeiuri ale imposibilităţii conlucrării acestora. Tematica rămâne actuală, mai ales pentru spaţiul cercetării istorice româneşti, deoarece ea implică şi dorinţa inerentă a societăţii în care trăim, de a contribui şi ea la această amplă discuţiei asupra unuia dintre cele mai temerare proiecte politice ale lumii contemporane, Uniunea Europeană . De la început menţionăm că vom opera o serie de limitări asupra demersului istoric de faţă, limitări impuse de spaţiu şi de vastitatea temei. Cercetarea de faţă se bazează pe literatura de specialitate şi se va concentra asupra modului în care a înţeles politica externă a Marii Britanii, principal actor al scenei politice europene, de a se raporta la ideea unităţii politice a continentului, lucru mai puţin analizat în cercetarea românească. Vom încerca astf