Treceți la conținutul principal

De ce nu imi place de presedintele Basescu

Etichete Technorati: ,,,

De multă vreme mă întreb de ce, de aceeaşi multă vreme, am început sa spun, din ce în ce mai des, că trăiesc intr-o ţară de rahat. Este adevărat că, implicit, şi eu aş fi din aceeaşi materie fecală. Iar acest lucru imi displace. Şi astfel am inceput să fac politică. Nu dintr-aceea serioasă, cu un carnet de membru de partid, cu mitinguri cu mici (deşi imi plac micii), cu talk-show-uri televizate etc. Nu, politică dintr-aia de făcea Ilie Moromete la fierăria lui Iocan, citind ziarul şi comentând calităţile de plugar ale lui Carol al II-lea şi Mihai I. Adică ca tot Miticul, la colţul străzii, numai ca nu stau pe stradă, ci la servici, alături de colegi sau cu prietenii la un pahar de vorbă.

Acum, că mă uit la ştiri foarte des, am inteles că pot şi eu să-mi revars furia pe cineva, pentru a mă descărca de toate tensiunile acumulate ca simplu cetăţean. Ce, doar italienii să-şi găsească ţapul ispăşitor, al tuturor problemelor sociale ale lor, în români şi ţigani (nu că ar face ei distincţie între). Aşa că mi-am tras şi eu Mailat-ul meu, respectiv preşedintele ţării de .... în care trăiesc, Traian Băsescu.

Recunosc că, la alegerile din 2004 am sperat şi eu mai bine, după o lungă guvernare psd-istă. Problema este că am rămas tare dezamăgit de episodul cu plânsul lui Basescu pe umărul lui Stolojan, nu pentru soarta celui din urmă, ci pentru că nu mi s-a părut atunci că fostul primar al Capitalei ar fi un personaj potrivit funcţiei de preşedinte. Băsescu este o personalitate energică, destul de autoritară, care merge destul de bine ca premier. Dar am zis că fac orice, numai să cadă Iliescu şi PSD. Acum imi pare rau. Nu de Iliescu, nici de PSD, ci de alegere.

Băsescu pare ca e un personaj frustrat. A nimerit pe un post care nu-l satisface. Dă din gură mult, dă şi din mâini, apare la TV şi ne explică orice... mai zice de o "păsărică", mai zice de o "ţigancă împuţită", de un "armean bun". Işi ia brevetul de căpitan de navă, se operează de spate, la Viena, vizitează cu fesul pe cap podurile dărâmate de viiturile din 2005, mai face un referendum, mai face o vizită în starinătate, mai face un referendum, mai face un miting etc. Pare o persoană dinamică, care nu are ce face pe acasă. Se plictiseşte. Şi atunci mai face o baie de mulţime. Nu că aş condamna popularitatea preşedintelui... dar mă intrigă un aspect foarte remarcat de pupincuristii preşedintelui: de ce spune românul de rând că este unul de-al nostru, din popor. Doar pentru că se pozează cu tine şi îţi scrie un autograf?

Alţii mai spun că "lasă că asta măcar a făcut ceva"... Şi consternat mă intreb, ce? Nu am nevoie de un preşedinte vedetă. Vreau un preşedinte care îşi vede de atribuţiile şi imaginea pe care trebuie să o reprezinte, adică o ţară. Asta. România. Nu destul că există deja imbecili ce ne fac de ruşine numele peste hotare. Mai trebuie să văd un papagal de preşedinte care face de toate, mai puţin să se poarte cu demnitatea funcţiei sale. De parcă nu erau destui cu Bush si Sarkoszy.

In concluzie, astept ca din ce in ce mai multi sa se trezeasca la realitate si sa vada dincolo de populismul alesilor nostri. Ma intreb si sper, ca de, speranta moare ultima, ca generatiile noi sa inceapa sa deschida ochii, iar cele tinere sa nu se mai imbete cu vorbe, frumoase, goale de continut, ci sa urmareasca lucid programe, fapte ale celor ce se doresc in frunte. Vrem sa ajungem Europa din urma... dar asta nu se va intampla daca asteptam pe Godot sa ne invete sa fim cetateni... Ca nu vine!

Comentarii

  1. Cel mai important lucru este ca întotdeaua sã ne amintim cuvintele lui Albert Einstein: " Lumea nu este amenintatã de persoane rele ,ci de acei care permit rãutatea ".

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate cã trebuie sã mai asteptãm vreo 20-30 de ani pînã moare generatia comunistã care are acum 50 -60 de ani. Generatie care nu stie cum functioneazã democratia pentru cã nu au trait si nici nu au foat educati în ea , generatie care nu cunoaste una din cele mai importante lectii ale democratiei: " Libertate înseamnã responsabilittate! " si sincer vorbind nici nu le pasã.Dar timpul resolvã totul si speranta niciodatã nu poate muri,cã atunci se cheamã sinucidere si ãsta e lucrul cel mai limitat si mai ignorant si mai periculos apoi , de pe lume.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

In numele tatalui…

A mai trecut o lună. Prima din acest an. Şi prima care a adus zapadă, prea multă după părerea mea. Şi a multor altora care, in drum spre şcoală sau serviciu, se luptă zilnic cu nămeţii lăsaţi cu generozitate de autorităţi. Lopata mi-a devenit un simbol al existenţei ultimelor zile, şi din cauza aceleiaşi generozităţi a autorităţilor, care refuză să creeze locuri de parcare cu plată in zonă, am contribuit substanţial la efortul de deszăpezire din jurul blocului. Singur. In trei zile, am eliberat din stransorile zăpezii patru locuri de parcare, pe care unii norocoşi le monopolizează imediat ce mă aventurez cu autovehicolul prin offroad-ul de nea urban. Chit că astăzi era sărbătoare, şi sigur am făcut păcate, vorba unui cunoscut ce era preocupat de salvarea sufletului. Eu, mai prozaic, nu ştiam cum să lopătez mai repede dimineaţă! Se vede că pregătirea mea teologică işi spusese cuvântul, pentru că, în subconştient, probabil intrase in funcţiune pilda cu Isus şi măgarul… sau poate că imi…

A doua iarna a vrajbei noastre

Ultima ora din semestrul I. Programa si planificarea imi dicteaza ca aceasta ora, care se anunta ca fiind una incarcata de atentia sporita a elevilor asupra colonialismului european si a ascensiunii SUA catre o mare putere mondiala, trebuie sa se intample musai atunci. Desi cursurile de perfectionare in strainatate la care statul roman ma trimite, prin bunavointa financiara a Uniunii Europene, imi dicteaza, alaturi de formarea mea de profesor, sa educ elevii, nu sa le predau informatie. Usa se deschide si un cap jovial, de doamna trecuta de 40 de ani, pe care se vede o tristete adanca si o oarecare jena, imi cere permisiunea sa imi intrerupa ora. “E cu acordul Doamanei Director”, continua ea, facand un pas parca mai cu hotararea data de enuntarea autoritatii din spatele functiei. Inainte sa dau dau o replica acida privind permisiunea, instinctul imi spune ca sunt mari sanse sa fie o ONG-ista. "E pentru o cauza nobila”, imi confirma ea. “O fetita de…” si mintea mea refuza sa mai a…

Dupa 20 de ani. Plus patru

Democracy is two wolves and a lamb voting on what to have for dinner Aveam 10 ani cand s-a intamplat totul. Stăteam culcuşit intr-unul din vechile fotolii pliante din sufragerie, de care era atat de mandra mama, şi citeam Dupa 20 de ani de Alexandre Dumas. E doar  o intamplare că titlul se potriveşte astazi cu ceea ce vreau sa scriu. Atunci eram atat de fericit ca facusem rost de carte, cu greu, imprumutata de la matusa prietenului meu cel mai bun, Bogdan, doamna lucrand la depozitul de carte din Iasi. O adevărata comoara avea in biblioteca, doamna. Si eram cufundat in aventurile unui d’Atargnan mai in varsta, dar inca alaturi de prietenii sai, chiar daca temporar despartiti de intrigile cardinalui Mazarin. Si atunci a inceput totul. Vecinul de la sapte, student la medicina, a navalit in casa la noi, tulburandu-mi lectura, si i-a spus tatalui meu: Domnu Podaru, deschideti televizorul, este Revolutie! Nu-l mai vazusem pe tata atat de precipitat de cand il luasera cei de la Securitate l…