Lunga telegrama sau o scurta lectie despre expansionismul rusesc

La 22 februarie 1946, sosea la Washington o telegramă, care avea să devină unul dintre cele mai discutate documente în istoriografie în privinţa scopurilor politicii externe a Uniunii Sovietice. Numită Telegrama cea Lunga, ea era semnată de către însărcinatul cu afaceri al Statelor Unite ale Americii la Moscova, George F. Kennan, cel ce avea să devină unul dintre cei mai reputaţi specialişti occidentali în sovietologie în perioada Războiului Rece.

Documentul telegrafiat fusese solicitat de administraţia Truman, care se confrunta în iarna lui 1945-1946 cu un blocaj în negocierile sovieto-americane asupra organizării lumii postbelice. Preşedintele american şi consilierii săi apropiaţi pe politică externă erau de ceva vreme suspicioşi în privinţa scopurilor expansioniste şi nedemocratice ale partenerului lor sovietic din Marea Alianţă. Suspiciunea era cu atât mai stringentă cu cât, odată duşmanul comun înfrânt şi spectrul războiului de dominare mondială al Axei îndepărtat, era firesc, în ochii oficialilor americani, ca cei Trei Mari să conlucreze constructiv şi în privinţa organizării lumii, pentru care luptaseră atâţia ani şi cu atâtea sacrificii. Importanţa documentului nu se rezumă doar la faptul că a constituit cel mai serios avertisment asupra necesităţii reorientării politicii externe americane. Lunga Telegramă se numără printre acele puţine documente, care pot oferi o explicaţie contemporană a comportamentului regimului sovietic şi al liderilor săi faţă de continentul european, încă de la începuturile sale[1]. Această semnificaţie este cu atât mai revelatorie cu cât, până la cel moment din 1946, Europa şi prelungirea sa de peste ocean, Statele Unite, fuseseră contrariate de aparentele schimbări de atitudine ale diplomaţiei sovietice, începând cu Lenin şi Tratatul de la Brest-Litovsk şi încheind cu aderarea la Organizaţia Naţiunilor Unite în aprilie 1945[2].

„Uniunea Sovietică încă trăieşte în lumea antagonică a încercuirii capitaliste cu care, pe termen lung nu poate coexista paşnic permanent”[3]. Aceasta era afirmaţia categorică cu care analiza lui Kennan se deschidea şi cu care dezvăluia adevărata natură a politicii externe sovietice, anume îngemănarea ideologiei cu diplomaţia de tip bismarkian a urmăririi propriilor interese, dincolo de aparentele reguli ale relaţiilor internaţionale. Autorul aduce în sprijinul său declaraţia lui Stalin, din 1927, din faţa delegaţiei muncitorilor americani: „În urma evoluţiei ulterioare a revoluţiei internaţionale se vor contura două centre ale puterii mondiale: un centru socialist… şi unul capitalist. Bătălia dintre aceste două centre pe seama controlului economiei mondiale va decide soarta capitalismului şi a comunismului în întreaga lume”[4]. Către cele două centre se vor îndrepta statele lumii în funcţie de orientarea lor către capitalism sau socialism[5].
Un alt postulat al lui Kennan era că, din perspectiva oficialităţilor bolşevice, lumea capitalistă este sfâşiată de conflicte interne, inerente naturii societăţii capitaliste, şi că acestea nu sunt rezolvabile pe calea compromisului paşnic. Şi cum aceste conflicte generează războaie, ele sunt periculoase, deoarece „capitaliştii iscusiţi” tind către războaie împotriva lumii socialiste, mai degrabă, decât inter-capitaliste. Războaiele sunt dezastruoase pentru U.R.S.S., pentru că pot cauza „întârzierea progresului socialismului sovietic şi de aceea războaiele trebuie preîntâmpinate cu orice preţ”. Pentru ca Uniunea Sovietică să preîntâmpine orice implicare a sa în războaie, indiferent de natura lor inter-capitalistă sau contra socialismului, ea „trebuie să rămână puternică militar şi să-şi menţină aspectul monolitic al ideologiei şi încrederea în liderii săi actuali”[6].
Pe de altă parte, „nu întreaga lume capitalistă este nocivă.” În consecinţă, U.R.S.S. trebuie să exploreze şi posibilitatea de a se folosi de acele cercuri care, în interiorul lagărului capitalist, manifestă simpatie pentru cauza socialistă. Deşi socialismul şi social-democraţia sunt apropiate de scopurile urmărite de bolşevici, cele două ideologii trebuie considerate duşmanii intereselor sovietice, deoarece „induc oamenilor confuzie prin utilizarea metodelor socialismului în interesele capitalismului reacţionar”. Rezultă de aici că direcţiile politicii externe sovietice sunt:
1. totul trebuie întreprins pentru a întări poziţia U.R.S.S. ca factor important al societăţii internaţionale. În consecinţă, nici o oportunitate nu trebuie ratată care ar putea reduce puterea şi influenţa individuală şi colectivă a puterilor capitaliste;
2. eforturile sovietice şi ale prietenilor Rusiei de peste hotare trebuie îndreptate pentru a accentua şi acutiza disensiunile dintre puterile capitaliste;
3. elementele „democratice progresiste” de peste hotare trebuie utilizate ca factori de presiune interni ai ţărilor capitaliste pentru a le orienta politica în acord cu cea a Uniunii Sovietice;
4. trebuie menţinută o luptă constantă împotriva Socialismului şi Social-democraţiei peste hotare[7].
Kennan oferă o explicaţie foarte atentă a factorilor, care au contribuit la o asemenea orientare a comportamentului sovietic în relaţiile internaţionale. Pornind de la constatarea că această viziune nu reprezintă neapărat perspectiva poporului rus şi că istoria a demonstrat anterior că se poate duce o coexistenţă paşnică între cele două lumi, capitalistă şi socialistă, Kennan susţine că „linia adoptată de Partidul Comunist sovietic nu se bazează pe o analiză obiectivă a situaţiei de dincolo de frontierele Rusiei, că are puţin de a face cu condiţiile dinafara Rusiei şi mai ales că se naşte dimpotrivă din necesităţile interne primare ruseşti, care au existat cu mult dinaintea recentului război şi care încă mai există astăzi”[8]. Autorul identifică sursa comportamentului paranoic al Kremlinului în sentimentul de insecuritate instinctiv(subl.ns) al Rusiei. La origine s-ar afla insecuritatea unei comunităţi agrare paşnice, care trăia în spaţiul vastelor câmpii expuse invaziei migratorilor. La aceasta s-a adăugat, pe măsură ce Rusia a intrat în contact cu Occidentul, mult mai avansat economic, frica faţă de societăţile mult mai competitive, mai puternice şi mai bine organizate din această arie. Această ultimă senzaţie de insecuritate a afectat mai cu seamă pe liderii ruşi, deoarece le ameninţa sursa de autoritate asupra unei societăţi arhaice, tradiţionaliste şi analfabete, uşor de condus. De ceea, conducătorii ruşi au manifestat dintotdeauna o frică faţă de pătrunderea elementelor străine, ce ar fi putut să lumineze poporul despre adevărata faţă a Occidentului, dar, şi invers, ar fi putut să dezvăluie adevărata faţă a realităţilor ruseşti.
Nu este de mirare, avertizează Kennan, că Marxismul, care a bântuit fără efecte semnificative Europa Occidentală, timp de jumătate de secol, a putut să se muleze şi să exploateze cu succes societatea rusă. După consolidarea regimului bolşevic, dogma marxistă a devenit vehiculul perfect al sentimentului de insecuritate al bolşevicilor, într-o mai mare măsură decât fusese anterior. „În marxism, bolşevicii au găsit justificarea fricii lor intense faţă de lumea exterioară, pentru dictatura fără de care nu puteau şti să guverneze, pentru cruzimile pe care nu îndrăzneau să le provoace şi pentru sacrificiile la care ştiau că trebuie să se angajeze”[9]. În consecinţă, scopurile sovietice nu trebuie disociate de mantia Marxismului[10], ce nu trebuie subestimat în analiza comportamentului sovietic în relaţiile internaţionale. Din tarele ancestrale, dar şi din frica faţă de securitatea regimului(subl.ns), bolşevicii au portretizat lumea exterioară în culori negative, drept una rea şi ameninţătoare, ce poartă germenii distrugerii şi pe care doar socialismul o poate schimba în bine. Teza acesta justifică în faţa naţiunii necesitatea creşterii puterii militare sovietice, izolaţionismul la care este supusă populaţia şi presiunea constantă a puterii politice ruseşti.
George F. Kennan consideră că Marxismul este o altă faţă a naţionalismului expansionist rusesc. Pe de altă parte, este greu de crezut că oficialii sovieticii au aceeaşi perspectivă asupra adevărurilor obiective şi, de aceea, le tratează ca mijloace de a desfăşura politica proprie. În ceea ce priveşte politica externă, ea se desfăşoară pe două căi: cea oficială, desfăşurată la nivelul diplomaţiei internaţionale prin intermediul aparatului de stat specializat, adică Ministerul de Externe, şi cea neoficială, prin intermediul unor agenţii precum fosta Internaţionala a III-a (Cominternul)[11], prin intermediul căreia Moscova controlează partidele comuniste din exterior[12]. Previziunile însărcinatului cu faceri american de la Moscova, de altfel adeverite, indicau o tendinţă a U.R.S.S. de a ocupa poziţii cheie în apropierea frontierele proprii, ce ar putea fi folosite ulterior pentru noi expansiuni, de a se folosi de ONU şi de mişcarea de decolonizare ce se anunţa, pentru a slăbi puterea Occidentului şi de a favoriza pătrunderea elementelor comuniste în regiunile mai puţin dezvoltate, părăsite de puterile coloniale europene. Totodată va sprijini acele ţări care se vor manifesta ca opozante faţă de poziţia puterilor mari capitaliste.
Politica externă sovietică surprinsă de analiza din 1946 a lui George F. Kennan se prezintă ca fiind indisolubil legată de realităţile interne ale Rusiei. În acelaşi timp, trăsăturile regimului totalitar sovietic au influenţat la rândul lor comportamentul extern al Uniunii Sovietice. U.R.S.S. a fost patria primului şi celui mai longeviv regim totalitar din secolul al XX-lea. A impus un mod de gândire şi de organizare al societăţii, care, incontestabil, a marcat negativ istoria secolului trecut şi a dat naştere a numeroase tragedii umane, sociale şi naţionale. Revoluţia bolşevică a lui Lenin, din 7 noiembrie 1917, îşi propusese să impună ideologia marxistă a luptei de clase asupra societăţii ruseşti. Dificultăţile revoluţiei, forţată să facă faţă unor provocări complexe din toate părţile – necesitatea încheierii păcii cu Puterile Centrale, atacurile loialiştilor ţarişti „albi”, ce s-au transformat în război civil, războiul împotriva Poloniei, tendinţele centrifuge ale republicilor foste provincii ţariste şi intervenţiile străine – au făcut ca experimentul leninist să evolueze treptat într-un regim brutal ce a tins să controleze toate aspectele vieţii statului rus.
De aceea, orice încercare de a surprinde resorturile ascunse ale modului în care s-a configurat viziunea sovietică asupra Europei postbelice, între 1939 şi 1947, nu poate să se rezume doar la analiza importanţei liderului sovietic în societate, dar mai ales în politica externă. Deşi este adevărat, aşa cum se va arăta, că nimic în diplomaţia sovietică nu se realiza fără consultarea liderilor partidului bolşevic, caracterul sporadic al documentelor, care să indice modul de gândire intim, personal al lui Stalin, între 1939 şi 1945, face necesară evaluarea ideii de Europa, în contextul totalitarismului sovietic şi al evoluţiei sale, din perioada anterioară izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Se nasc astfel firesc următoarele întrebări. Care sunt trăsăturile totalitarismului şi câte dintre acestea pot explica modul, în care s-a putut configura o viziune sovietică a Europei?


Howard D. Mehlinger, în definirea fenomenului totalitarist, adoptă din considerente didactice o clasificare generalizată a nouă trăsături ale acestuia, dintre care, pentru analiza de faţă, atrag atenţia următoarele: 
- Natura unui sistem politic existent într-o ţară depinde în parte de valorile la care cetă­ţenii ei ţin(subl.ns);
- Statele totalitare se caracterizează printr-un sistem politic cu partid unic;
- Sistemele totalitare tind să cadă sub controlul unui singur 1ider. Aceşti 1ideri sunt aproape zeificaţi(subl.ns);
- Regimurile totalitare se caracterizează prin ataşarea la o ideologie specifică. Ideologia unica serveşte statul la definirea trecutului, la explicarea prezentului şi la prezicerea viitorului. Ideologia stabileşte repere pentru remodelarea societăţii după imaginea dorită conducători;
- Un stat totalitar tinde să subordoneze propriului control toate instituţiile sociale şi, ca urmare, elimină orice obstacol posibil faţa acestui control… În concepţia unui lider totalitar, orice mijloc poate fi justificat, dacă mişcă societatea mai aproape de scopurile propuse; 
- Tipul de totalitarism care se dezvolta într-o ţară este condiţionat în primul rând de experienţa istorică unică a naţiunii respective. Natura ideologiei, nivelul dezvoltării economice şi gradul experienţei democratice sunt factori semnificativi în explicarea originilor şi a evoluţiei oricărui stat totalitar(subl.ns)[13].
Valoarea observaţiilor lui Kennan rezidă tocmai din faptul că surprinseseră importanţa unor trăsături ale totalitarismului sovietic, precum valorile locale şi experienţa istorică, precum şi impactul ideologiei asupra demersului sovietic în relaţiile internaţionale, subliniate şi în clasificarea de mai sus, la o dată la care analiza fenomenului totalitar în istoriografie se afla în stadiul de pionierat. Diplomaţia sovietică nu putea decât să se conformeze acestor şabloane care, e adevărat, cuprind mai multe aspecte ale vieţii unui stat.

Comportamentul regimului sovietic faţă de Europa trebuie înţeles şi din perspectiva politicii tradiţionale ruseşti, din secolul al XIX-lea. Rusia fusese unul dintre pilonii sistemului echilibrului de putere european, stabilit la 1815 la Viena. De aceea, ca şi Marea Britanie sau oricare altă Mare Putere a Europei secolului al XIX-lea, Rusia se opunea în mod firesc oricărei pretenţii de hegemonie pe continent. Cu toate acestea, Rusia, datorită realităţilor geografice, face o notă discordantă faţă de restul concertului european al vremii. Ocupând aproximativ jumătate din suprafaţa continentului european, Rusia era foarte atentă la modificările de forţe din zona răsăriteană a Europei. Spre deosebire de Marea Britanie, Rusia nu este o insulă şi, în consecinţă, nu şi-a organizat politica sa externă pe principiile unei splendide izolări şi a intervenţiei în balanţa de forţe din Europa; Rusia era o parte a balanţei şi, mai mult era una destul de grea prin dimensiunea teritoriului, mărimea populaţiei şi abundenţa resurselor. Este adevărat că poziţia bicontinentală şi, la un moment dat tricontinentală[14] a Imperiului Rus oferea posibilitatea unei expansiuni considerabile şi în Asia. Cu toate acestea, populaţiile siberiene şi contactul cu China au stimulat mai puţin interesul cercurilor oficiale ţariste. Chiar şi expansiunea din Asia Centrală şi Caucaz avea de a face mai mult cu competiţia europeană dintre marile puteri[15]. Şi cum în Asia nu existau pericole ca cineva să concureze puterea Rusiei, Sankt-Petersburg-ul şi-a canalizat interesele cu predispoziţie asupra Europei de Est.
Cu excepţia Imperiului Otoman şi a Austriei, Rusia nu a întâmpinat o prea mare opoziţie în a-şi extinde influenţa şi stăpânirea asupra estului Europei. În acest context, în ecuaţiile diplomaţiei ruse micile naţiuni din zonă au reprezentat un prea puţin interes şi, de aceea, suveranitatea lor nu a constituit o prioritate a Rusiei. Acest lucru se va răsfrânge fundamental asupra modului în care se desfăşura politica externă a Rusiei, fără respectarea acordurilor şi tratatelor cu micile state naţionale din estul Europei, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea[16]. Se poate afirma că politica tradiţională a Rusiei faţă de Estul Europei a fost una caracterizată prin unilateralitate în interpretarea şi respectarea angajamentelor internaţionale. Însă, pe de altă parte, ţarii erau foarte atenţi la legitimitate şi la respectarea, măcar ca aparenţă, a unui comportament „decent” în relaţiile internaţionale. Legalitatea imperialismului rus s-a tradus prin atenţia mesajului oficial; intervenţiile erau justificate fie prin apelul la mesajul religios, al ortodoxiei, confesiune majoritară în sud-estul Europei, fie la legitimitatea prezervării absolutismului monarhic în Europa, precum la 1848, sau, mai cu seamă, la panslavism[17], la cumpăna dintre secolele XIX-XX.

Încă de la începuturile regimului sovietic, bolşevicii au preluat o serie dintre aceste direcţii ale politicii externe ruseşti, deoarece, prin proclamarea drepturilor popoarelor la autodeterminare în cadrul Imperiului Rus, controlul lor s-a restrâns subit la Rusia. Este adevărat că, între 1917-1922, regimul bolşevic lupta mai mult pentru supravieţuire şi, în realitate, teritoriul controlat efectiv de comunişti era foarte restrâns, doar la nord-estul european al Rusiei. Dar la scurt timp, după revenire, bolşevicii au reluat politica de refacere a graniţelor fostei Rusii ţariste, mai ales în Europa, deoarece autodeterminarea produsese în această zonă cele mai multe rupturi teritoriale din fostul imperiu al ţarilor. Iar noua legitimitate a fost ideologia comunistă. Când în 1920, trupele sovietice, după respingerea armatei poloneze de la Kiev, au pătruns pe teritoriul naţional al Poloniei, în marş spre Varşovia, un nou guvern polonez, alcătuit din cinci membrii ai Partidului Comunist polonez, a fost declarat oficial, pentru a se păstra aparenţele că intervenţia Armatei Roşii nu urmărea interese imperialiste, ci ajutorarea unui guvern legitim prieten[18]. Forma de organizare statală aleasă de bolşevici indică şi mai mult acest fapt al legitimităţi[19]i, dar şi caracterul expansionist al noului stat, prin apelul la extinderea revoluţiei. În 1918 s-a format Rusia Sovietică şi, în următorii trei ani de zile, comunismul a triumfat în alte cinci foste provincii ţariste, devenite republici sovietice surori. În consecinţă, prin noua Constituţie din 1922 cele şase state comuniste au format o uniune, prin adeziune voluntară şi astfel a apărut U.R.S.S.. Constituţia din 1936 înregistra unsprezece membri[20].
Dacă tradiţiile imperialiste ţariste, combinate cu naţionalismul rus, au influenţat politica externă sovietică europeană, încă de la începuturile regimului, acelaşi lucru se poate spune şi despre valorile locale, rezultate din tradiţia autoritarismului rusesc. Moştenirea ţaristă s-a regăsit şi într-un alt aspect al modului în care s-a creat viziunea de politică externă a Uniunii Sovietice, şi anume autoritarismul executivului. În decursul secolului al XIX-lea, adeseori ţarul, conducător absolut al Rusiei, trecea peste miniştrii săi de externe în a orienta cursul oficial al diplomaţiei ruseşti conform propriei sale viziuni. Acest lucru a fost sugestiv ilustrat, de exemplu, în timpul Congresului de la Viena din 1815, când ţarul Alexandru al II-lea a impus viziunea sa reacţionară a Sfintei Alianţe ca „Directorat” european. În acelaşi timp, de multe ori ţarul favoriza, în cercurile sale intime, personaje care aveau un cuvânt greu de spus în luarea deciziilor. La fel ca şi în timpul ţarului, când acesta şi cabinetul său nu trebuiau să ofere explicaţii nici unei alte forţe politice interne, asupra tuturor aspectelor politicii pe care o desfăşurau, inclusiv cea externă, guvernul sovietic nu răspundea pentru faptele sale decât în faţa partidului, care, de altfel, se suprapune structurii de stat[21] şi ajunge să se confunde cu Stalin. Şablonul sovietic nu s-a îndepărtat prea mult de aceste tradiţii. Liderii sovietici s-au bucurat de o putere absolută, asemănătoare ţarului, singura diferenţă, fiind natura ideologică a puterii lor. Specificitatea cazului sovietic constă, în aceea, că puterea reală în stat era deţinută de partid, din rândurile căruia s-au desprins conducătorii sovietici. Cum ei întruchipau mesajul politic îmbrăcat de aura ştiinţifică a marxismului, s-au bucurat de puteri absolute şi s-au înconjurat de acei simpatizaţi, care au susţinut mesajul promovat de ei şi au dat dovadă de obedienţă. Astfel ei au continuat tradiţia ţaristă a consilierii intimilor, deşi este greu de spus cât de mult conta sfatul acestor colaboratori ai liderilor sovietici, ţinând cont de natura secretă a arhivelor sovietice[22].
Totalitarismul, deşi aparent o dictatură, nu are ca scop menţinerea unui anumit status-quo. Dimpotrivă el tinde să instituţionalizeze revoluţia pentru a stabiliza regimul. Scopul acestei revoluţii este de a disloca toate structurile sociale existente, în scopul de a înlocui vechiul pluralism cu unanimitatea omogenă, patentată de ideologia totalitară. De aici, putem extrapola faptul că, şi în relaţiile internaţionale, regimul sovietic nu poate să se mulţumească cu menţinerea unei situaţii existente la un moment dat, ci tendinţa sa este de a schimba realitatea internaţională conform cu direcţiile sale de dezvoltare. Totodată este clar că dinamismul revoluţionar al regimului determină un dinamism al viziunii lui asupra naturii relaţiilor internaţionale.
O altă trăsătură a regimului pe plan intern a fost menţinerea controlului asupra populaţiei prin permanentizarea terorii. Ea a însoţit revoluţia în momentul obţinerii puterii, însă cum revoluţia a căpătat un caracter permanent, şi teroarea s-a prelungit. Este la fel de adevărat că una dintre explicaţiile utilizării terorii de către bolşevici a fost de a scoate din inerţie o societate tradiţională şi imobilă, dar şi de a susţine îndoctrinarea şi înregimentarea societăţii, pentru a răspunde unitar la cerinţele partidului, el însuşi primul instrument şi exemplu pentru societatea sovietică[23]. Metodele brutale de control ale bolşevicilor au fost extinse din plan intern în cel extern, odată cu preluarea unor noi teritorii. La nivel internaţional, Armata s-a subtituit rolului poliţiei secrete ruse, aşa cum a arătat-o evenimentele dintre 1939 şi 1945, când U.R.S.S. a avut posibilitatea de a-şi impune regimul în ţările eliberate de regimurile fasciste. Poate cel mai emblematic moment a fost cel desfăşurat, în februarie 1948, la Praga, când comuniştii au venit la putere printr-o lovitură de stat, folosindu-se de umbrela protectoarea a Armatei Roşii şi a terorii, pe care posibila intervenţie a ei o trezea în rândurile populaţiei locale[24].

Dar probabil cea mai importantă influenţă asupra politicii externe sovietice rămâne cea a ideologiei. Liderii sovietici erau convinşi de faptul că doar Partidul Comunist deţine puterea de a construi socialismul oriunde în lume. Combinaţia dintre doctrina marxistă, experienţa revoluţionară rusă, înapoierea economică şi interesele conducătorilor sovietici a concurat la apariţia ideii că progresul social în lume operează în baza unei dihotomii ostile stricte dintre statul socialist şi restul lumii. Rezultatul, o concepţie paranoică a unei lumii ce conspiră împotriva socialismului şi, implicit, a Rusiei, a venit de la sine. Viziunea bolşevică asupra relaţiilor internaţionale s-a bazat pe evaluarea realităţii şi pe definirea scopurilor. Însă există tentaţia, demonstrată de evoluţia relaţiilor internaţionale, între 1917 şi 1945, de a transforma ideologia în forţa motrice a acestei viziuni prin aplicarea ei strictă în litera doctrinei marxist-leniniste. Pornind de aici se poate trage „concluzia simplistă că ideologia sovietică este o escrocherie cinică aflată în mâinile liderilor sovietici”. Dar ideologia ajută la promovarea ţelurilor pe termen lung, pe când în plan imediat, conducătorii sovietici au fost mult mai atenţi la evoluţiile vremii pentru a se putea ajunge la obiectivele îndepărtate ideologice[25]. Cu alte cuvinte, putem explica pragmatismul diplomaţiei sovietice, ce s-a apropiat până în 1945 de cinism în relaţiile internaţionale, prin reacţiile de moment ale oficialilor sovietici.
Istoria a demonstrat că regimul sovietic nu prea a avut o marjă de eroare în a-şi stabili cursul politicii sale externe. Confruntată de la început cu ameninţările externe şi dificultăţile interne, putem afirma că diplomaţia sovietică devine destul de previzibilă. Convingerea liderilor bolşevici în teoria marxistă, cum că întreaga realitate materială se află în continuă schimbare, datorită ciocnirii unor contradicţii antagoniste, a contribuit la menţinerea atenţiei acestora asupra schimbărilor, mai ales din relaţiile internaţionale. Cum liderul comunist este păstrătorul adevărului istoric, toate faptele sale au fost privite sub mantia unor calcule ştiinţifice[26]. De aici a derivat şi ideea etapelor istorice, pe care un stat trebuie să le parcurgă către socialism, idee ce reprezenta practic o justificare a diverselor decizii, pe care oficialii comunişti trebuiau să le ia la un moment dat, în contradicţii cu declaraţiile şi direcţiile exprimate şi urmate anterior. Astfel schimbările de atitudine pe plan internaţional ar trebuie interpretate ca reacţie la crezul liderilor bolşevici că „o înţelegere politică trebuie să fie respectată atâta vreme cât ea ilustrează realitatea care a dat naştere înţelegerii….Astfel liderii politici sovietici pot să-şi menţină convingerile ideologice şi traseul ţelurilor pe termen lung şi în acelaşi timp pot să accepte deraieri temporare de la acest traseu. Compromisurile şi corectările nu pot fi scopuri finale şi sunt acceptate atâta vreme cât par a garanta că ele contribuie la susţinerea drumului ales de lideri către ţeluri finale mult mai înalte”[27]. De aici rezultă şi paradoxala situaţie că politica externă a liderilor sovietici este întotdeauna corectă, chiar dacă contradictorie, pentru că ea este dirijată de legile istoriei, care sunt mai presus de regulile jocului diplomatic tradiţional capitalist. Şi astfel, Uniunea Sovietică caută pacea, chiar şi atunci când desfăşoară război, deoarece ea declară război „războiului”, pornind de la concepţia marxistă conform cărei războiul este principalul blocaj în calea progresului. Conceptul de pace capitalist este static pe când cel comunist este unul dinamic[28].
Pornind de la această perspectivă neortodoxă, putem considera că incompatibilităţile dintre interesele naţionale şi cele universale, dintre interesele imediate şi cele de perspectivă, se risipesc treptat. Totalitarismul sovietic a înlăturat barierele justificărilor acţiunilor sale prin apelul la cauza supremă, edificarea socialismului. Dacă comunismul a fost un succes într-o ţară agrară, atunci economia ţării trebuie schimbată. Dacă revoluţia nu s-a extins în lume, atunci ea poate să se producă „într-o singură ţară”. Dacă pentru a asigura izbânda socialismului trebuie apărată securitatea graniţelor Uniunii Sovietice, atunci acesta devine prioritate. La fel, dacă extinderea graniţelor sau doar a influenţei sovietice ori creşterea puterii militare asigură securitatea revoluţiei mondiale în centrul ei, şi aceste lucruri se vor face, chiar dacă, în practică ele nu sunt decât manifestări ale imperialismului rus.
Un ultim aspect al discuţiei teoretice din jurul factorilor, care au contribuit la formularea unei politici europene a Uniunii Sovietice, ţine de natura guvernării în evoluţia statului sovietic şi a agenţiilor sale, după 1917, inclusiv a celor responsabile de politica externă. Când Lenin şi bolşevicii au preluat puterea în 1917, ei nu deţineau experienţă de guvernare, căci eforturile lor anterioare fuseseră îndreptate preponderent către pregătirea revoluţiei. Nu plănuiseră nici un pro­gram amănunţit de guvernare a Rusiei, iar după 7 noiembrie 1917, erau nevoiţi să înveţe din mers. Conducătorii din majoritatea ţărilor pot apela la tradiţie şi la un antecedent, care să-i îndrume, însă guvernul bolşevic, unul revoluţionar, nu avea asemenea linii diriguitoare. Victoria rapidă în dobândirea controlului puterii a cauzat nesiguranţă în legătură cu procedurile ce trebuiau urmate, fapt ce a creat ocazii pentru promovări personale, care în alte condiţii de stabilitate n-ar fi fost cu putinţă[29]. Dar nici în anul 1924 noul stat bolşevic, abia refăcut după războiul civil, nu avea un sistem de guvernământ tradiţional. Lenin nu lăsase pentru urmaşii săi indicaţii clare privitoare la organizarea structurii de putere, după moartea sa. În atmosfera suspectă, care a urmat morţii acestuia, o serie de împrejurări norocoase l-au ajutat pe Stalin, secretarul general al partidului, să-şi promoveze propriile ambiţii. Se poate spune că a fost o chestiune de a se afla în locul potrivit la momentul potrivit, deoarece Lenin nu avea o părere bună despre Stalin, mai mult decât ceilalţi lideri bolşevici[30]
Totuşi ar fi o greşeală să-i atribuim succesul în întregime noro­cului. Stalin s-a folosit de noroc întrucât, deşi nu era genial, nu-i lipsea abilitatea. Calităţile lui personale, constând în viclenia şi tenacitate perseverentă, precum şi voinţa de a-şi asuma sarcini administrative laborioase, s-au potrivit cu timpurile. Guvernarea Rusiei evoluase, din 1917 şi până în 1924, de-a lungul a două direcţii, ce se suprapuneau cu două instituţii: Consiliul comisarilor poporului şi Se­cretariatul partidului. Acest fapt indică o dualitate a puterii, oscilând între structurile tradiţionale ale executivului – deoarece prima instituţie era echivalentul unui cabinet ministerial, responsabil cu alcătuirea politicilor publice – şi cele ale partidului, armata ideologică bolşevică – reprezentat de a doua instituţie, responsabilă cu implementarea acestor politici. Ambele organisme îşi recrutau membrii din rândurile Partidului Bolşevic şi erau controlate de acesta[31], fapt care ne indică o contopire între politic şi instituţional. Această suprapunere acţionează, fie ca rezultat al unei confuzii, datorate împrejurărilor excepţionale ale Revoluţiei din Noiembrie, fie al unei intenţii de a întări controlul ideologic al partidului asupra instituţiilor fundamentale ale unui stat. Rezultă deci că trăsătura vitală a puterii acestui sistem guvernamental era conducerea de partid. 
Până în 1922, toate celelalte partide fuseseră declarate ilegale şi Rusia sovietică era stat cu un singur partid. Pentru toţi cei ce deţineau posturi administrative sau guvernamentale, la orice nivel, era esenţial să fie membri de partid. Guvernul sovietic constituia astfel expresia oficială a controlului de partid. În această situaţie, diferitele conferinţe, comitete şi congrese, care alcătuiau organizarea partidului şi a guvernului, au devenit din ce în ce mai importante. Cu cât guvernul îşi mărea anvergura, anumite posturi, care iniţial fuseseră considerate deosebit de semnificative, au început să asigure ocupanţilor lor puterea, pe diferite nivele. Nu aceasta fusese intenţia, dar a devenit rezultatul previzibil al schemei tot mai dezvoltate a guvernării bolşevice[32].
Specificul puterii în statul bolşevic s-a răsfrânt şi asupra politicii externe sovietice. Ea a moştenit foarte puţin de la instituţiile anterioare ţariste. Cu toate acestea, la nivel oficial, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Străine (Narkomindel), continua să joace rolul de minister de externe, în ciuda denumirii şi a dorinţei bolşevicilor de a rupe total cu tradiţiile ţariste şi cu organizarea de tip capitalist a instituţiilor fundamentale ale statului. Iniţial Narkomindel-ul era condus de un colegiu format din Comisarul pentru Afaceri Străine şi trei-patru alţi membri. Abia în 1934 s-a impus regula unui singur cap al serviciului de externe. Printr-un decret din 4 iunie 1918 se anulau rangurile tradiţionale de diplomaţi, ambasadori şi miniştri. Misiunile diplomatice din străinătate urmau să fie conduse de reprezentanţi plenipotenţiari. Regimul dorea astfel să se rupă de trecut violent, în stil revoluţionar[33]
De vreme ce statul sovietic nu avea cetăţeni cărora să le reprezinte interesele şi nici interese proprii de apărat peste hotare, Moscova a tins să limiteze numărul şi semnificaţia misiunilor sale diplomatice în străinătate. U.R.S.S. nu recunoştea rangul de consul onorific, iar când ambasadorii statelor, cu care Moscova a început să reia legăturile, au început să-şi prezinte acreditările, acest ceremonial se desfăşura în prezenţa Preşedintelui Prezidiumlui Suprem al Uniunii Sovietice. Faptul a generat desigur confuzie, căci astfel Occidentul interpreta că politica externă este un atribut al Preşedintelui – reprezentat de instituţia colectivă bolşevică a Prezidiului – şi este subordonată lui. De fapt, ea este atributul executiv al Consiliului de Miniştri, reprezentat de Comisariatul Poporului până în 1941. Dar ratificarea tratatelor şi declararea stării de război erau prerogativele fie ale Comitetului Executiv Central al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, între 1923 şi 1936, fie ale Prezidiului. Abia în Constituţia din 1936, prin eliminarea Comitetului Executiv Central, politica externă la nivel oficial îmbracă o formă instituţională mai clară[34].
Dar politica externă a Uniunii Sovietice, aşa cum atent surprinsese Kennan, se desfăşura şi prin intermediul Cominternului. Având sediul în Moscova, organizaţia internaţionalistă comunistă, deşi aparent separată de executivul statului sovietic, nu făcea decât să urmeze direcţiile impuse de gazde. Astfel, Cominternul, până în 1943, anul dizolvării sale de către Stalin, a secondat acţiunile oficiale ale statului sovietic, la nivel neoficial, prin greve, manifestări de stradă, propagandă prin ziare şi organizaţii controlate de comuniştii locali din diversele ţări ale lumii. Pe lângă Comintern, existau şi serviciile secrete ale N.K.V.D.-ului, poliţia politică a regimului comunist, agenţiile de turism, organizaţii panortodoxe şi panslaviste, fapt care indică fie interesul deosebit acordat relaţiilor internaţionale, fie încercarea de a suplini, pe orice cale, poziţia izolată diplomatic a Uniunii Sovietice din primele decenii ale existenţei sale[35].
Peste toate acestea, trona însă liderul partidului comunist. Chiar dacă statul sovietic era unul bazat pe conducere colectivă, Lenin şi Stalin au demonstrat cât de importante sunt cumulul de funcţii şi preeminenţa politicului în faţa instituţionalului. Lenin şi-a impus poziţia de lider prin capacităţile sale de teoretician al revoluţiei şi de organizator al desfăşurării sale. Funcţiile lui Sta­lin, atât în posturi guvernamentale cât şi de partid, şi-au dovedit la rândul lor marea importanţă; el era Comisar al poporului pentru naţionalităţi în 1917; Ofiţer de legătură între Politburo şi Orgburo în 1919; Director al Inspectoratului comunist (bolşevic) în 1922[36]. Dar cea mai importantă dintre ele, şi cea care i-a asigurat poziţia de lider al regimului comunist din Uniunea Sovietică, a fost cea de Secretar General al Partidului. El era astfel omul de legătură vital, cu acces la dosarele personale ale tuturor membrilor de partid şi responsabil de înregistrarea şi transmiterea politicii partidului. De aceea o viziune asupra politicii externe sovietice faţă de Europa nu putea veni decât din partea acestei surse politizate de putere, Partidul întruchipat de Secretarul General şi care se răsfrângea, prin hăţişul de instituţii ale statului sovietic, către lumea exterioară.


[1] Impactul Telegramei a fost atât de mare încât oficialii de la Washington au insistat ca ea să fie studiată de către toţi factorii de răspundere în întregimea ei. Este adevărat că însuşi Kennan a fost surprins de amploarea pe care documentul redactat de el a înregistrat-o în definirea noii politici externe americane faţă de Uniunea Sovietică, aşa cum o mărturiseşte în memoriile sale. 
[2] Este adevărat că aceste schimbări de atitudine ale diplomaţiei sovietice erau reflectări în plan extern ale diverselor etape înregistrate de regim în consolidarea sa pe plan intern.
[5] Premisa de la care pleacă analiza lui Kennan, formulată încă din 1935, când se afla în Moscova ca funcţionar al ambasadei americane, este că relaţiile Uniunii Sovietice cu puterile occidentalese bazează pe adversitate. 
[10] Unii istorici americani ai războiului rece au condamnat supralicitarea pe care a dat-o Kennan influenţei ideologiei marxiste asupra comportamentului URSS-ului în relaţiile internaţionale,
[11] La vremea redactării Lungii Telegrame(februarie 1946), Cominternul fusese desfiinţat(iunie 1943).
[14] În 1867 Rusia va vinde Alaska Statelor Unite ale Americii şi astfel a pierdut posibilitatea de a deţine o poziţie de forţă pe continentul american , deşi în epocă tranzacţia a fost privită ca una avantajoasă pentru Rusia, 
[15] Mai precis competiţia cu Anglia, care se temea de o apropierea prea mare a Rusie de India prin înaintarea forţată a acesteia dinspre Afganistan,
 [16] Un astfel de moment este nerespectarea Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, care garanta armatei ruse dreptul de a tranzita teritoriul românesc către teatrul de operaţiuni din Balcani şi care obliga guvernul rus să respecte „drepturile politice” şi „integritatea existentă” a României. Prin Pacea de la San Stefano, din 19 februarie/3 martie 1878, precum şi prin Tratatul de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, Rusia a preluat din nou sudul Basarabiei, încălcînd termenii Convenţiei din aprilie 1877. 
[17] Panslavismul era, printre altele, o mişcare idealistă, care însă a avut serioase consecinţe practice, dat fiind că vedea în Rusia pro­tectorul natural şi sprijinul popoarelor slave. Mişcarea s-a gândit chiar la dezvoltarea unei federaţii slave conduse de Rusia. Panslavismul nu a fost adoptat niciodată ca politică oficială, dar a avut mulţi susţinători puternici în Rusia. Adepţii panslavismului şi-au fixat cel puţin un obiectiv comun cu Biserica Ortodoxă: apărarea creştinilor din Balcani aflaţi sub stăpânire turcă.
30] În Testamentul lui din 25 decembrie 1922, Lenin scria astfel despre Stalin: „De când a ajuns secretar general, tovarăşul Stalin a concentrat în mâna sa o putere uriaşă şi nu sunt sigur că va şti mereu cum să folosească această putere cu suficientă precauţie…” Postscriptumul din 4 ianuarie 1923 completa imaginea cu afirmaţia: „Stalin este prea grosolan, şi acest defect, deşi perfect suportabil în relaţiile dintre noi, devine insuportabil în funcţia de secretar general. Propun tovarăşilor o cale de a-l schimba din această funcţie". 
[36] În postul de comisar al naţionalităţilor, Stalin era trimis oficial în multe regiuni şi republici care constituiau URSS (denumirea oficială a statului sovietic după 1922). Ca responsabil oficial cu legătura dintre Po­litburo (cabinetul intern al Comitetului Central) şi Orgburo (biroul orga­nizatoric al partidului), Stalin se afla în poziţia unică de a coordona atât politica partidului cât şi personalul de partid. Ca director al inspectoratului muncitoresc era îndreptăţit să supravegheze activitatea tuturor departa­mentelor guvernamentale.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Democrație...

Calatorie prin (diversitatea din) Portugalia. Jurnal de Curs

In numele tatalui…