Ma uitam cu ochii impaiejeniti de somn la ora matinală de plecat spre serviciu. Încă o zi. La fel. Încă un set de alegeri. Alți 5 ani irosiți. La fel. Voi avea 50 data viitoare si tot un prost va conduce tara… de votanți cu burta goală. Doar ca… cine dracu este asta??!! De unde a apărut?
Bine ca a iesit Lasconi. De parca aveam prea multe opțiuni…
Covrigarul ala nenorocit, psd-ist, cu Bacul luat oare si cu hainele lui de “om simplu” plimbate cu avioane plătite de țeparii de la Norris, cu amanta care e “apropiata” familiei, cu neamul lui de înavuțiți cu afaceri cu statul, s-a dus dracului!! Ce bine…
Dar totuși cine e ăla?? Cine e Călin Georgescu? Si mai ales cum e pe primul loc in preferințele românilor? Să-l fi ratat eu după ce i-am luat pe toți la puricat? Sa fie oare acel Georgescu care se abera pe la un podcast cu idei stranii de Boomer îmbătrînit in New Age?
Si avalanșă de informații se revarsă de pe ecranul telefonului.
Si România mea s-a oprit…
Urmaresc cuvinte găunoase pline de patriotisme ieftine… Doamne, cât urăsc patriotismul declarativ!!! Ma stajeneste sa ma manifest ca alții cu steaguri la balcon sau pe capota mașinii in timp ce gonesc pe drumurile aproape inexistente ale țării in mașini second hand poluante aduse din Occidentul decadent. Nimic mai “patriotic” decât claxoanele unui Wolfswagen Passat break bleumarin cu steag romanesc si coarne de cerb in dotare pe bulevardele supraaglomerate ale Iașului… Nu ca m-aș rușina de tara in care trăiesc si am toate motivele sa ma rușinez, sau ca nu aș simți un sentiment de apartenența la ceva măreț, deși nu vad de cine așa măreț aș aparține.
Ca si credinta, cred ca patriotismul e personal… e interiorizat adânc in sufletul meu, cu toate ca, poate, ar trebui sa fie colectiv. Dar la 2 grade Celsius prefer sa admir parada la televizor… Așa ca îmi provoacă repulsie sa vad niște papagali, semianalfabeți, cocoțați prin combinații in vârful societății acesteia si declamând dragostea de neam si patrie, in timp ce se îmbuiba alături de alte nulități din bunăstarea acestei tari…
Si totuși…
Si totuși cine este Călin Georgescu?? Si după câtva timp de citit, urmărit reportaje si mai ales filmări cu individul ma lovește o senzație ca de vertij, ca atunci când te apropii prea mult de marginea unui hau… o combinație de furie mocnită și o disperare surdă îmi apasă tâmplele. Individul ăsta care vorbea calm, rece, aproape hipnotic, despre soluții, despre ”suveranitate”, ”resurse”, ”popor” părea ireal, o caricatura haioasă si hada in același timp. Cuvinte care, luate separat, n-ar trebui să stârnească frica. Poate eventual un ras de gluma proasta. Dar rostite de el, căpătau un soi de încărcătură stranie, amenințătoare. Parcă șoptea o promisiune otrăvită, învelită într-o mască de simplitate și discurs studiat.
Mai trece jumătate de ora de reportaj cu clipuri culese din intervențiile sale de pe Recorder, un site de știri care încă mai practica jurnalism si nu pupincurism ieftin pe banii partidelor. Senzația de individ nino-nino la mansarda e din ce in ce mai stridenta.
Mă uitam la chipul lui impasibil și mă gândeam: de ce e pe primul loc? De ce oamenii, aceiași oameni care se plâng că „toți sunt la fel”, îl privesc ca pe o speranță? Sau tocmai, de asta?… De unde vine fascinația asta pentru salvatori mesianici, apăruți din negura internetului și a conspirațiilor de 2 bani? Am văzut figura asta înainte — îmbinarea perfectă dintre austeritate și aroganță, un aer de „știu eu mai bine decât tine”.
A fost momentul când, oricât de straniu ar părea in cuvintele unui om de secol XXI, am înțeles cum a ajuns o Germanie aparent rațională sa votez un individ ca Hitler… probabil trebuie sa trăiești Istorie ca sa înțelegi Istoria
O liniște grea s-a așternut peste dimineața mea. România mea nu doar că s-a oprit — parcă s-a întors în timp. Un timp în care toate frustrările, toate neputințele se închegau în jurul unui singur om, a unui singur vis iluzoriu de „mântuire”. “Asta” era doar oglinda unora dintre noi, a celor care au obosit să mai caute răspunsuri complexe și care s-au refugiat în minciuni simple de 20 de secunde plus, de pe rețele de socializare care îți vând iluzia unei vieți paralele.
M-am ridicat și m-am uitat din nou pe fereastra. Ce dracu mai e de făcut? În fața acestui val de deznădejde colectivă, te simți minuscul. Și totuși, o voce încăpățânată, îmi spune că România asta nu e complet pierdută. Că poate, ne vom trezi din amorțeala asta a neputinței. Duminica viitoare… apoi cealaltă…
Dar astăzi, pentru câteva momente, România s-a oprit. Și odată cu ea, și eu.
PS
Si totuși un vag sentiment ca sunt manipulat nu imi da pace…
Comentarii
Trimiteți un comentariu